România a mers de-a lungul timpului ca un pendul. A intrat în deficite mari, apoi a revenit la ajustare sub presiunea Comisiei Europene, a FMI-ului sau a investitorilor, iar după fiecare episod de disciplină bugetară a reapărut inevitabil tentația de a „impulsiona” economia din nou.
„Există o așteptare în societate să vedem și măsuri de relansare economică. Pot fi de acord cu asta, dar uneori spun: nu-i mai bine să lăsăm economia în pace, așa mai nerelansată cum e ea? Se descurcă și singură. Este adevărat că poate nu crește cu 5%, poate crește cu 2%-3%-4%, există o oarecare creștere naturală în momentul în care o lași în pace.
Este ca și cum i-ai da unui corp prea multe dulciuri, dulciuri însemnând subvenții excesive. (...) De principiu, sunt bune și dulciurile, doar să nu fie un exces, însă este mai bine să-i dai și vitamine. Ce înseamnă vitamine? Pot să fie anumite pachete de sprijin care să încurajeze un anumit obiectiv”, a spus Cristian Tudorescu, consultant financiar, în cadrul emisiunii „Cu cifrele pe masă”.
Acesta a dat câteva exemple de subvenții excesive. Bucureștenii, adică orașul cu cele mai mari venituri, au cea mai mare subvenție la gigacalorie. La fel, schemele de compensare la energie au fost mult timp oferite aproape tuturor, inclusiv celor care își puteau permite costurile, abia recent încercându-se o limitare către gospodăriile cu venituri mici.
În agricultură, sprijinul este justificat de nevoia de a tempera scumpirea alimentelor, dar rămâne discutabil cât de eficient este distribuit. Pe lângă acestea, există și subvenționarea indirectă prin investiții neproductive, precum construcția de stadioane și săli polivalente, proiecte de aproximativ 1 mld. euro care ridică întrebarea dacă sunt cu adevărat prioritare în numărul acesta.
„Sunt exemple, desigur, dar ne arată că de multe ori ne ducem într-o extremă, după care este nevoie de o corecție și începem: <Dar de ce să tăiem de acolo? De ce să tăiem de dincolo?>. Este vorba de prioritizare”, a mai adăugat Cristian Tudorescu.
Alte declarații din emisiune:
De unde am plecat
Pentru a ajunge la momentul prezent, eu de multe ori mă uit de unde am pornit. Sigur, depinde unde ne setăm acel T0. Poate a fost în 2023, în 2024 sau în prima jumătate a lui 2025, când într-adevăr riscurile economice erau și păreau a fi destul de mari.
Prin luna mai sau iunie 2024, statul român se împrumuta cu peste 8%. Sigur că dacă dobânzile ar fi ajuns la 9% sau 10%, lucrurile deveneau nesustenabile. Se intra într-un bulgăre de avalanșă căruia nu prea puteam să-i facem față din punct de vedere economic.
Pe la jumătatea anului s-a luat acel tip de măsuri, majoritatea dintre ele neconvenabile, iar în ultimele luni ale anului erau câteva întrebări pe masă. Nici noi din economie nu aveam toate răspunsurile.
În primul rând: se poate controla și se poate inversa curba de evoluție a deficitului? Mă refer la venituri minus cheltuieli aproape în fiecare lună, pentru că le-am urmărit și eu lună de lună. Ce se vede la această componentă? Prin octombrie, noiembrie s-au mai echilibrat lucrurile, iar acea diferență, deficitul lunar, nu mai este atât de mare pe cât era, să spunem, acum 12 sau 18 luni.
O altă întrebare era: România va intra într-o recesiune semnificativă? Aici văd lucrurile pe două planuri. Probabil că am încheiat anul trecut cu o creștere în termeni reali până în 1%, dar acest lucru poate să coexiste cu ideea de recesiune tehnică.
Am avut o mică scădere în trimestrul trei față de T2 și probabil că și T4 a fost mai jos decât T3. Când ai două scăderi trimestriale consecutive, o recesiune tehnică este posibilă. În același timp însă, anul am crescut cu până la 1%. Este important să avem ambele perspective.
Costul datoriei
Probabil că trendul de scădere a dobânzilor va continua și în 2026, pentru că, pe măsură ce se mai echilibrează deficitul – și aici e important ca investitorii să înțeleagă traiectoria – probabil că ne mai calmăm cu toate aceste riscuri. Dobânzile însă nu sunt singurul factor.
Ne interesează cât este deficitul fără componenta de dobânzi, iar apoi adăugăm componenta de dobânzi. De ce? Pentru că orice guvern nu poate să controleze pe termen scurt, adică pe jumătate de an sau un an, volumul dobânzilor, deoarece ai un preț al pieței și ai o nevoie de finanțare. Până când cârmuiești toată arhitectura bugetară sau schimbi cumva traiectoria, durează jumătate de an, un an sau poate chiar mai mult.
Privind la deficitul primar, anul trecut a fost probabil în jur de 6% din PIB, iar dobânzile au fost undeva la peste 2%. Sperăm la 8,4% deficit bugetar total, cam aceasta era cifra vehiculată. Vom vedea cifrele exacte spre sfârșitul lunii ianuarie sau începutul lunii februarie.
Pentru 2026, e important să vedem mai întâi cum va arăta bugetul. Ca să dau un exemplu, acum doi ani, cu un alt guvern și alt minister, în buget apărea o poziție cu venituri din digitalizare estimate la 10 miliarde de lei. Evident, acestea nu s-au realizat și au fost eliminate la o rectificare ulterioară. Nu este de joacă cu astfel de cifre. Nu vreau să văd supraestimări semnificative pe venituri, chiar dacă putem fi puțin optimiști.
De asemenea, nu aș vrea să văd subestimări pe partea de cheltuieli care să ne ia prin surprindere. Faptul că România reușește, în sfârșit, la finalul anului să fie cam în linie cu estimările poate fi un prim pas pozitiv, dar este clar insuficient.
Deficitul bugetar
Un aspect la care mă uit este perioada octombrie-noiembrie. De ce aceste luni? Pentru că impactul încasărilor fiscale s-a observat mai întâi prin septembrie, după creșterea TVA-ului și a accizelor în august, iar plățile la buget se fac în septembrie, pe baza cifrei de afaceri din august. Prima lună cu efecte vizibile a fost septembrie, urmată de octombrie și noiembrie.
Ce am observat în aceste două luni este că deficitul este, în medie, cu aproximativ 4 miliarde de lei mai mic decât în aceeași perioadă a anului anterior. Veniturile au crescut, iar cheltuielile au scăzut foarte puțin sau au rămas aproape constante în termeni nominali.
Cheltuielile bugetare au fost oarecum erodate de inflație, ceea ce a redus diferența de circa 4 miliarde de lei. Asta înseamnă aproximativ 48 de miliarde pe an, echivalentul a peste două puncte procentuale din PIB. Astfel, pentru 2026, există premise să scădem deficitul de la peste 8% spre 6%.
La mijlocul anului va fi o creștere a salariului minim, dar nu cred că va avea un impact major. Piața muncii a cerut această creștere, iar acum trebuie găsită o armonizare a acestor cerințe. Așadar, există premise să continuăm reducerea deficitului în 2026, mai aproape de țintă.
Dependența de importuri
Reducerea dependenței de importuri ține de politici pe termen lung, de cinci sau chiar 10 ani. Există idei și unele măsuri deja adoptate, dar noi, ca simpli cetățeni sau observatori, le percepem ca insuficient de rapide.
Creșterea procentului de deficit comercial, se suprapune peste creșterea veniturilor în toate sectoarele, inclusiv cel public. Ne amintim ani în care veniturile sectorului public au crescut cu 15%-20%, iar în mediul privat salariile medii nete au crescut cu 10%-20%. Chiar și când sunt exprimate în euro, creșterea este de două cifre. Toate aceste creșteri s-au reflectat predominant în importuri.
Ca o imagine simplificată, este ca și cum ai avea cu 15% mai mulți bani disponibili de la un an la altul și te gândești să-ți iei un laptop mai bun, un telefon, un televizor sau mobilă. Deși există și producători locali pentru anumite componente sau mobilier, în general oamenii se orientează spre importuri, nu pentru că și-ar dori neapărat, ci pentru că acestea sunt disponibile. Unde altundeva găsești telefonul sau laptopul?
La fel și companiile care vor să investească în echipamente, adesea le cumpără din piața internațională. Pe termen lung însă, vorbim despre o perioadă de 5-10 ani sau mai mult, putem încuraja producția locală pentru a echilibra această dependență. Totuși, este posibil ca România să rămână dependentă de importuri și în următorii ani, poate într-o măsură mai mică.
Dacă nu mai avem creșteri rapide ale veniturilor, cum au fost în 2021-2024, impulsul pentru importuri va fi mai mic și astfel se poate controla mai bine balanța comercială. Vom vedea probabil aceeași tendință și peste cinci ani. Deficitul comercial poate scădea de la 7%-8% la circa 5%.
Este posibil să existe planuri de stat pentru reducerea acestui deficit și stimularea exporturilor, dar deseori nu avem răbdare să le vedem implementate. Toți ne dorim, evident, creșteri salariale pe termen mediu și lung, dar dacă ritmul este prea rapid, vom crește în continuare importurile. Planul trebuie să fie corelat cu alte măsuri pentru a fi eficient.
De ce am ajuns să avem în ultimii doi ani o creștere a impozitării? La întocmirea bugetului, toate cererile cetățenilor, ministerelor și sectoarelor sunt incluse și se ajunge la un nivel al cheltuielilor în jur de 40% din PIB. Când vorbim de reducerea cheltuielilor, de exemplu la pensiile speciale, acestea contribuie cu mai puțin de 1% din PIB, deci vorbim în general despre acei 40%.
Vrem educație, sănătate, autostrăzi, subvenții pentru agricultură și energie, precum și un anumit nivel al pensiilor. Pe partea de venituri, trebuie să existe un echilibru între creșterea taxelor pe termen scurt, unu-doi ani, și o colectare mai eficientă, dar și un plan pe termen mediu.
Există fonduri europene, programe și planuri de investiții care vizează exact aceste domenii și echilibrarea deficitului comercial, dar construirea de noi capacități de producție, mai ales în industria alimentară, durează 2-7 ani. Dacă veniturile cresc rapid, iar cererea de importuri crește proporțional, efectul planurilor va fi mai greu de simțit pe termen scurt.
Rezistența la controlul cheltuielilor
Când privesc modul în care dialogăm în societate, observ că politicienii reflectă, într-un fel, dorințele și impulsurile societății. De multe ori, am senzația că avem o rezistență la controlul cheltuielilor. Fiecare are propria rezistență, normală și umană, dar de la un punct încolo lucrurile devin exagerate.
Știm că anumite ajustări bugetare sunt amânate sau contestate, iar „avocații”, în funcție de preferințe, pot pune piedici unor măsuri. Atunci, ca societate, dialogul rămâne deschis, dar uneori pare că ne spunem „hai să treacă și anul 2026, vedem deficitul unde ajunge” și apoi o luăm de la capăt. Vine o altă formulă guvernamentală, o rotativă, care să rezolve ce n-au rezolvat cei de acum, iar noi privim cu nervozitate.
Temerea mea este că, în general, România nu și-a însușit ideea de a avea deficite controlabile. Pot aduce argumente, tabele, estimări, grafice și pot arăta de ce e bine ca o țară să aibă un deficit între 3% și 5% din PIB.
Un exemplu apropiat este Polonia, care în diverse perioade a avut deficite între 2 și 5%. Este bine să fii în această zonă pentru că, atunci când apar nevoi suplimentare de cheltuieli, fie pe apărare, investiții în energie sau infrastructură, ai un spațiu rezonabil pentru a investi fără să ajungi la un deficit foarte mare. Chiar și Polonia are acum un deficit de aproximativ 5-6%, deci și ei au mici riscuri, dar au capacitatea să le gestioneze.
Pe de altă parte, în societate și chiar între economiști există și păreri diferite: „Trebuie să investim, să cheltuim, să încurajăm populația să crească veniturile.” E adevărat, dar depinde cu ce ritm.
A existat o teorie care susținea că e bine să avem un deficit de 7%, dar realitatea a fost că am ajuns la 8%-9%. Avem tendința să ne păcălim, părem disciplinați unul-doi ani, apoi revenim la deficite mari. Pare că nu am asimilat cu adevărat această lecție, fie că suntem cetățeni, economiști, mediul de afaceri sau politicieni. Mulți încă speră că „trece anul și în 2027 reducem cheltuielile”.
Reducerea cheltuielilor bugetare
Mi-ar fi plăcut să văd până acum o scădere de 5%-10% din totalul cheltuielilor lunare din buget, ceva ce cetățenii să simtă clar, dar acest lucru nu se vede în proporție de minus 10%. Există, totuși, o scădere a cheltuielilor cu personalul, între 2% și 3% de la mijlocul anului până acum. Nu s-a reușit mai mult din cauza lipsei unui acord politic.
În sectorul public este greu să disponibilizezi oameni din cauza codului muncii, a funcționarilor publici, protestelor și sindicatelor, spre deosebire de privat, unde, dacă o companie spune că trebuie să concedieze 1.000 de oameni, așa se întâmplă.
Cheltuielile publice au fost mai degrabă menținute constante doi ani, pentru că nu s-au mărit salariile în sectorul public în 2025 și probabil nu se vor majora nici în 2026. Cheltuielile cu personalul sunt în jur de 14 miliarde de lei lunar, adică circa 150 de miliarde pe an.
Dacă nu se majorează salariile doi ani la rând, inflația le reduce puterea de cumpărare cu 10%, iar în 2026 se estimează o inflație de 6%-8%. Așadar, și sectorul public contribuie, dar într-un mod diferit.
Anul trecut, 2025, s-a înregistrat o stagnare sau chiar o scădere a cheltuielilor în anumite domenii ale sectorului public, în timp ce în sectorul privat salariile au crescut cu aproximativ 5%, chiar dacă au pierdut puterea de cumpărare din cauza inflației.
La nivel mediu, în sectorul public salariile au stagnat, ceea ce înseamnă o „contribuție” indirectă la controlul cheltuielilor. Este bine că la nivel bugetar cheltuielile nu mai cresc.
Riscul politic
Riscul politic poate apărea pe termen scurt, anul acesta sau la alegerile importante din 2028 sau 2029. Este esențial cum vor gestiona mediul politic, societatea și economia timpul rămas până atunci.
Anul 2026 poate fi gestionat într-o anumită formulă guvernamentală. În toamnă se vorbea despre un guvern minoritar, care este riscant, pentru că nu poate adopta măsuri semnificative sau nepopulare. Vedem că nici un guvern majoritar nu reușește asta din cauza fricțiunilor interne.
Un guvern minoritar ar fi fost mai slab. Dacă se menține în mare parte această formulă, cu mici ajustări, este posibil să trecem 2026 fără riscuri politice majore. În 2027 însă, cu o nouă formulă guvernamentală, va trebui să vedem cât de mult vor crește cheltuielile, cum era obișnuit înainte.
O întrebare care rămâne este: va putea societatea – opinia publică, mediul economic și politic – să opună rezistență unei noi avalanșe de creșteri de cheltuieli ineficiente? Putem crește cheltuielile, dar dacă le folosim ineficient, e ca și cum nu am face nimic și iar ajungem să discutăm despre deficite mari.
Scăderea consumului
La nivelul unei persoane sau gospodării, dacă ai avut doi ani de creșteri de 7%-10%, iar acum ai un minus de 3%, întrebarea este dacă acel minus e grav sau dacă mai bine ar fi fost să ai creșteri moderate în toți anii, care ar fi fost mai ușor de gestionat. Probabil că acel minus reprezintă o corecție a exceselor anterioare.
Economiștii spun că în 2024 economia a trăit peste posibilitățile ei. Cum îi spui unui salariat sau pensionar că trăiește peste posibilități? Este o discuție dificilă. De exemplu, pensia medie plătită acum este în jur de 3.000 de lei net. Din această sumă, 2.000 de lei provin din buget, iar restul de 1.000 de lei sunt din împrumuturi. Economia și-ar fi permis să plătească 2.000 de lei, dar în realitate plătește 3.000 de lei.
Nu discutăm aici de excesele evidente, precum pensii foarte mari de 15.000-20.000 lei, ci despre acele excedente care trebuie corectate. Cred că această problemă nu ține doar de politicieni, care se schimbă frecvent, ci și de modul în care noi, în diverse categorii sociale și profesionale, ne raportăm unii la alții.
Riscurile sectoriale
Să zicem că anul trecut creșterea a fost 1%. E adevărat că în jurul acestei medii avem o oarecare dispersie. Plusul vine din investiții în infrastructură publică. Vedem kilometri de autostradă. Se pare că în acest deceniu am învățat în sfârșit și noi să facem autostrăzi.
Pe de altă parte, dacă am fi avut discuția aceasta în municipiul Hunedoara sau municipiul Galați, care depind și de industria siderurgică – ai cel puțin două combinate cu probleme, cu activitate diminuată – probabil că percepția ar fi fost alta, de scădere economică, spectrul unui șomaj etc. Deci depinde pe cine întrebi și din ce sector.
Apoi avem auto, cei doi producători auto din țară, dar și subansamble auto pentru foarte multe mărci, inclusiv pentru mașini electrice. Dintre cele 10, 15, 20 de companii care au anunțat că își mai închid o fabrică, că își mai diminuează activitatea sau numărul de angajați, aproape toate aveau aceeași caracteristică: marje foarte mici de profit.
Când o companie are marje foarte mici de profit, să mai vii tu ca stat cu 1% impozit pe cifră de afaceri, îi iei foarte mult din profit. Cetățeanul se întreabă ce vină are el că nu are profit suficient, dar răspunsul acea companie, chiar dacă este parte a unui conglomerat mare, european sau internațional, asigură niște locuri de muncă.
Ce preferăm? Să nu avem acele persoane angajate? Deja avem foarte multe persoane date afară. Este bine că se desfășoară acest tip de activități și este bine să avem industrie de subansamble și industrie auto. Reamintesc faptul că auto, cu toate subcomponentele, reprezintă în România aproximativ un sfert din exporturi. Să-ți pui în pericol o astfel de industrie mi se pare stupid.
De aceea cred că ne-a luat prea mult ca țară să desființăm acel impozit minim pe cifră de afaceri. De la 1% se face 0,5%, e mai suportabil. Probabil că din anul 2027, dacă ar fi să-i credem, să zicem că ar dispărea acest impozit. Sigur, s-ar putea să mai dispară și taxa pe stâlp, cred că tot din 2027.
Sângerarea în unele sectoare vine și din faptul că noi am pus presiune suplimentară, pe lângă faptul că unele grupuri chiar au probleme, adică au costuri mari cu energia, au tot felul de reglementări. Ar trebui ca noi, ca economie sau ca stat, să nu mai punem costuri suplimentare pe ceva care deja are probleme, pentru că ne creștem riscurile de șomaj, de închidere de capacități etc..
Când a fost introdus impozitul minim pe cifră de afaceri, acum doi ani, el a fost tot o reflexie a unei percepții din societate, nu neapărat de specialitate. În realitate, s-au făcut studii care arată că undeva la 40% sau 50% dintre companiile afectate de IMCA, au fost companii românești. Cumva ți-ai faultat și jucători importanți din România.
Am văzut destul de încetățenit această idee: „să se descurce, că dacă nu pot, înseamnă că nu au o activitate profitabilă.” Am putea să privim lucrurile și așa, dar până una-alta ne trezim cu niște costuri mai mari în economie, cu niște prețuri mai mari pentru că acel jucător din distribuție sau din subansamble trebuie să suporte încă 1%-2%.
Scheme de finanțare
Este acel program INVESTALIM, finanțări de miliarde de euro. Poate că este insuficient, dar în momentul în care vedem producători de carne, producători de lactate, mâncare pentru animale care își dezvoltă capacități de producție, se asociază, primesc credite bancare, există zone în care această economie se mișcă. Poți să ajuți cu un pic de vitamine acolo unde corpul deja este sănătos sau mai sănătos.
În economie am avut acele programe IMM Invest. Am văzut că părerile sunt împărțite. Eu sunt dintre cei care consideră că au fost o serie de programe bune, pentru că de la o bancabilitate de 15.000-20.000 de firme am crescut poate la 30.000-40.000. E adevărat că există riscul în care niște bănci să fie prea permisive, pentru că era o garanție de stat acolo.
Totuși, per total, acest program cred că a dus la o creștere a accesului la finanțarea unor companii. După părerea mea, nu s-au dat prea multe explicații, nu s-a comunicat, nu s-a înțeles. Ministerul de Finanțe, de pildă, nu a explicat de ce acest program a fost oprit acum un an. La un moment dat, Fondul de Garantare nici nu mai avea conducere, nu mai erau persoane care să se ocupe. Un program considerat per total bun a fost lăsat în aer.
Ulterior a apătut acest program de creditare a IMM-urilor de către băncile comerciale, cu garanții de la Banca de Investiții și Dezvoltare. Seamănă unele lucruri cu IMM Invest și aș fi preferat să se dea un comunicat mai transparent care să ne spună dacă este continuat IMM Invest sau este dezvoltat etc.
Există cumva așteptarea să ne anunțe guvernul care este planul de relansare. Eu, să fiu sincer, nu mă aștept la un astfel de comunicat. Nu mă aștept ca în conferințele lor de presă să aflăm acolo sectorul 1, sectorul 2, sectorul 3, măsura 1, măsura 2, măsura 3. Adunând însă diverse piese din puzzle, s-ar putea să ne dăm seama că există mugurii unei creșteri economice.
De pildă, dacă reduci două-trei tipuri de impozite la companiile medii și mari, IMCA și taxa pe stâlp, inclusiv în partea de energie, deblochezi un pic. De multe ori, diferența între a face o investiție sau a nu face ține de niște calcule și de niște procente. Dacă îi mai degrevezi un pic, poate fac mai multe investiții.
Elementele creșterii economice
Un element al viitoarei creșteri economice este faptul că intră în țară 15 miliarde de euro anul acesta. Noi oricum vom pierde o parte din PNRR și din alte surse, dar Ministerul Fondurilor a mai diminuat din pierderi.
Avem apoi programele care cumva sunt pe sub radar, în sensul că lumea nu le discută foarte mult. Acestea ar putea să contribuie la un soi de creștere economică.
Mai sunt sectoare în care ne trebuie capacități de investiție – de exemplu, în energie, unde deja unele proiecte sunt aproape finalizate, cum ar fi Mintia. Doi, capacități de stocare – avem câțiva jucători pe care îi putem potența.
Potențarea poate să însemne și programe sau fonduri de investiții, poate fi și private equity, pot fi listări la bursă, dacă vor vrea vreuna dintre aceste companii. Nu trebuie să așteptăm tot timpul să ne spună guvernul cum o să relanseze economia. Pasul unu este să nu ne mai încurce. De relansat, ne descurcăm.
În 2026, m-aș fi așteptat să fim mai avansați pe partea de infrastructură feroviară. În prezent vorbim de faptul că facem mult până la ieșirea din țară pe infrastructură feroviară. Ok, cea rutieră începe să se mai umple în România, dar pe infrastructură feroviară mă așteptam să fim mai departe.
Pe partea de irigații, am vorbit cu unele companii, câteva chiar listate la bursă, durează până să pornești un proiect câțiva ani. România încă vorbește în acest deceniu de faptul că are procente relativ mici de suprafețe irigate. În continuare, dacă plouă sau nu plouă este un factor de risc asupra unui întreg sector. Aici potențialul încă nu este valorificat.
Bursa de Valori București
Se constată că s-a încheiat era dividendelor generoase. Era de așteptat să ajungem aici. Acum trei-patru ani, când aveam randamente mari ale dividendelor la Hidroelectrica, Transgaz, Nuclearelectrica, Romgaz de 7%-8%-9%, chiar 10%, făceam acele medii și stăteam foarte bine, la 6%-7%. Era clar că nu puteai avea în același timp și dividende mari și participare la Neptun Deep, adică investiții ale Romgaz și Petrom, și retehnologizare la Nuclearelectrica.
Era clar că de undeva vor scădea aceste procente, totalul a scăzut pentru că acele companii de stat nu mai pot da la fel de mult din profit. Acele prevederi cu repartizări de 90% la buget nu prea mai merg. Doar la Hidroelectrica merg pentru că societatea nu-și propune prea multe lucruri legate de creșterea business-ului, nu vedem o expansiune sau investiții majore.
Era normal să ajungem în zona asta în care bursa românească să nu mai fie atractivă doar prin acest criteriu. Trebuie să fie atractivă prin alte criterii. Faptul că anul trecut am avut o creștere a indicelui BET de circa 50% o corelez cu faptul că în 2024 am avut o oscilație de 8,8%. Când faci o medie, este aproape de 30% anual.
De la companii destul de ieftine, acum am ajuns la companii mai aproape de valoarea lor reală. De acum înainte nu mai poți aștepta când investești la bursa de valori 40%-50%, ci probabil 10%-20% sau poate chiar niște corecții în unii ani sau în unele perioade. Oricum, bursa trebuie să rămână pe harta europeană atractivă prin alte argumente, nu doar prin dividende.
Indicii sunt trași în sus de primii emitenți, Banca Transilvania, Petrom, Hidroelectrica, Fondul Proprietatea, Romgaz. Avem niște argumente legate de descreșterea rezultatelor la unele companii, dar investitorii – instituționali internaționali și români, adică fonduri de pensii, fonduri mutuale și retailul mergând în siaj – au dus prețurile în sus pentru că s-a clarificat partea de risc.
Prețurile și-au revenit și au o inerție. Aș putea spune poate la unele din ele au crescut prea mult, dar nu este o îngrijorare generală sau o supraevaluare majoră. În ultimele luni pare că este vorba mai degrabă despre o inerție.
Dacă acum un an identificam niște diferențe și spuneam că multe acțiuni din România sunt relativ ieftine, acum nu mai pot spune atât de ușor că, la modul general, sunt ieftine. Trebuie să cauți mai degrabă în straturile doi sau trei ale pieței. Acolo mai sunt niște oportunități pentru anul acesta și anii următori.
Pe bursă sunt sectoare care lipsesc, astfel încât dacă bursa a crescut foarte mult anul trecut nu înseamnă neapărat că și economia a crescut foarte mult. Nu ne-am apropiat de o structură care să respecte cu adevărat economia reală. Totuși, vin noi companii pe bursă.
Forme de finanțare
Cred că orice companie de o anumită dimensiune ar trebui să aibă pe masă cam toate variantele de finanțare și, în funcție de anumite momente sau situații, să apeleze la una sau alta sau la un mix.
Creditul bancar poate să rămână valabil atâta timp cât finanțele respective permit acest lucru. Este potrivit pentru o companie care nu este foarte îndatorată sau care poate să ducă serviciul datoriei. Va rămâne canalul principal de finanțare din punct de vedere numeric sau la nivelul întregii economii.
Pot fi situații de companii de creștere mai accelerată care să se ducă spre private equity, investitori privați sau niște fonduri dedicate care au apărut și în România și sunt acum la a doua sau a treia generație.
Dacă un emitent vrea să se ducă spre bursă, aceasta este o opțiune la care trebuie să analizeze plusuri și minusuri. Îmi aduc aici aminte declarațiile repetate ale domnului Mihail Marcu de la MedLife, care a spus că vrea să rămână locul 1 sau 2 în piață și opțiunea este să se listeze, pentru a nu veni un investitor strategic.
Cu cât mergem mai în adâncimea economiei, avem și partea de start-up-uri care sunt finanțate de business angels sau de fonduri de venture capital. Cred că sunt acum trei-patru-cinci companii pornite din România care ar putea ajunge la statutul de unicorn.
Real estate
Într-o anumită formă sunt și investit și urmăresc domeniul. Mă uit la prețul locuințelor raportat pe metru pătrat sau raportat la venituri sau câți ani de venituri medii ar fi necesari să-ți achiziționezi o locuință decentă, însemnând oraș mare, dar poate nu în zonele cele mai scumpe.
Ei bine, acești indicatori rămân încă într-o zonă acceptabilă pentru marea masă a populației, dar nu mai sunt atât de atractivi ca acum trei ani de zile. Îți trebuiau atunci opt ani de salariu mediu ca să achiziționezi o locuință medie. Acum probabil că sunt 10 ani, a scăzut gradul de accesibilitate.
Uitându-mă comparativ la Praga, Varșovia, Budapesta, și aceste orașe sunt la acești multipli, ceea ce înseamnă că și în Estul Europei începe să se manifeste acel risc al scăderii accesibilității. Sunt diverse propuneri din mediul social sau politic, unele mai fezabile economic, altele mai puțin fezabile. Se pune problema ca locuințele să rămână accesibile.
Nu am motive să văd scăderi sau scăderi semnificative, dar am totuși niște semne de întrebare și aștept date oficiale. Am avut scădere de număr de tranzacții, atât în București, cât și la nivel național. Aștept să văd efectul modificării TVA-urilor pe locuințele sub un anumit plafon, pentru că acolo este pătura generală a societății. În funcție de asta, ne putem da seama dacă avem o încetinire a pieței, nu neapărat o scădere la nivel de prețuri, dar o îngustare a pieței.
Un alt element depinde de primăriile tuturor orașelor mari, pentru că înțeleg că au aceeași problemă ca în București, în care se dau la fel autorizațiile. Și acesta este un factor care încetinește cumva ritmul de livrări imobiliare de pe piață.
Dacă ar fi să vină criza, ea nu vine dinspre real estate. Dacă ar fi să avem o recesiune în România sau în Est, ea ar veni de la un exces de finanțare sau de creditare sau ceva pe care nu ni l-am dorit, să zicem un conflict regional. În lipsa acestor elemente, nu vom avea o criză sau o scădere semnificativă.
Pe de altă parte, nici n-ar fi bine să ne dorim acest lucru, pentru că de multe ori lumea trăiește cu impresia că lucrurile o să fie line și doar piața imobiliară scade și putem să ne luăm apartamentul pe care îl visăm cu 30% mai ieftin. În realitate nu se întâmplă așa. Ca să scadă apartamentul cu 30%, ne uităm ce s-a întâmplat în 2009-2010-2011. Nu ne-am dori ceva de genul acela.
.png)
