Într-un moment în care dezbaterea publică este dominată aproape exclusiv de necesitatea corectării dezechilibrelor bugetare, Sergiu Manea avertizează că reducerea deficitului nu poate fi un scop în sine.
În opinia sa, problemele actuale ale finanțelor publice sunt rezultatul unui model economic construit în ultimul deceniu, iar fără o schimbare de paradigmă axată pe creștere sustenabilă și competitivitate, România riscă să rămână blocată într-o zonă de dezvoltare limitată.
„Dacă singura noastră agendă este cum reducem deficitul bugetar, nu vom avansa. Deficitul ăsta s-a întâmplat deja și era cumva inevitabil, uitându-ne la modul tradițional în care am administrat finanțele publice în raport cu creșterea, începând din 2015-2016”, a spus Sergiu Manea în emisiunea „Cu cifrele pe masă”.
Alte declarații:
Deficitul bugetar
Aș vrea să vorbesc și despre anii în care deficitul aparent era la nivele foarte bune, adică în interiorul intervalului, minus 3%. Acel context, de fapt, nu reclama un deficit bugetar. Erau timpuri în care România creștea peste potențial. În momentul în care o economie crește peste potențial – potențialul teoretic al României atunci era 3,54% – o țară responsabilă duce surplus primar, nu duce deficit general și deficit primar.
Faptul că noi n-am avut spațiu fiscal de acomodare, nici aici și nici în anii următori, nu este numai din cauza faptului că am administrat prost o anumită situație, pentru că am administrat-o prost, nu avem ce să spunem, dar este și din cauza faptului că noi nu am avut niciun fel de rezervă, niciun fel de spațiu fiscal creat în perioada în care creșteam peste potențial.
Lucrurile astea nu se reportează de la un an la altul, dar atunci când în anii în care crești peste potențial creezi rezerve, te va duce unde? Te va duce cel puțin la o menținere constantă, dacă nu scădere, a stocului de datorie și la aducerea ratelor de dobândă ale datoriei tale la nivelul cel mai bun din intervalul respectiv.
Poate dacă noi am fi condus surplusuri primare sau am fi avut măcar un buget echilibrat în perioada în care creșteam peste potențial, am fi putut să avem un rating de țară mai bun astăzi. Sau chiar dacă n-am fi avut un rating de țară mai bun astăzi, poate că prețul datoriei noastre ar fi reflectat ratingul pe care îl avem astăzi.
În anii 2000, 2017, 2018, 2019 creștem masiv peste potențial sau peste potențial, însă noi, în loc să avem surplus în 2017 și 2018, și eventual un buget echilibrat, măcar în anul 2019, de fapt ce facem? Ne ducem aproape de 3% în 2017, în 2018, iar în 2019 suntem la 4,4% deficit. Cum se traduce asta? Păi se traduce în creșterea stocului de datorie, în primul rând.
În momentul în care crește stocul de datorie și cineva vede că ești tot timpul, în pofida cifrelor de creștere, aproape de deficitul, să spunem, acceptat conform achiului comunitar, până în 3%, toată lumea o să se gândească, ok, dar ce urmează? Unde o să se aducă? Ce se întâmplă este că începi să fii tranzacționat în intervalul rău al acelui rating de țară pe care îl ai.
România are un randament de 4,2% la cinci ani și are un rating BBB- cu perspectivă negativă. Turcia, care este o țară cu rating BB- junk, deci trei ratinguri mai jos, se tranzacționează la același randament de 4,2%. Dacă ne uităm, spre exemplu, la Serbia, care nu e o țară din Uniunea Europeană, care are rating la fel ca al nostru, BBB-, tranzacționează cu 70 de puncte de bază mai bine, la 3,5% randamentul la 5 ani. Exemple tot sunt. Ungaria, BBB-, tocmai le-a fost schimbat outlook-ul și lor în negativ, tranzacționează cu 100 de puncte de bază mai bine decât România, la 3,2%.
Există o explicație pentru faptul că țări care au același rating sau sunt în jurul unor rating-uri comune, în jurul acestei granițe, tranzacționează mai bine sau mai rău. Este vorba de dinamică și de încrederea investitorilor în policiile fiscale și economice ale statului respectiv.
2020 a fost un an foarte, foarte greu pentru întreaga lume, pentru România. A fost nevoie de intervenția statelor în economie, astfel încât toate țările să poată continua să opereze și să nu avem un colaps. Nu m-aș uita la acest deficit, a fost un an excepțional.
În anul 2021 însă România crește cu 5,5% și practic avem o corecție relativ modestă a deficitului. Începe războiul din Ucraina, România crește mult mai puțin, practic comprimarea deficitului se oprește.
În anul 2023 apar primele semne de potențială înrăutățire a outlook-ului de rating și a rating-ului, apar primele măsuri luate, impozitul pe cifra de afaceri a fost luat în 2023 cu ideea că în anul 2024 statul va lua măsuri de control al propriilor cheltuieli și de raționalizare, îndrăzneam să sperăm la acel moment, strategică a tipurilor de cheltuieli pe care le face.
Rezultatul îl știm cu toții – cel mai mare deficit din UE. Și nu numai asta. În interiorul acestui cel mai mare deficit din UE apare revelația că de fapt aproape 90% din cheltuiele statului român sunt cheltuieli rigide, respectiv cheltuiel cu dobânzile, salarii și pensii. Asta este povestea deficitului bugetar pe care, repet, nu l-aș izola la 2020-2024.
Reforme structurale
Aș extinde puțin conversația și mă voi referi din nou la ceva ce probabil nu este foarte ușor de acceptat, că în lipsa unor reforme structurale profunde, inclusiv a politicilor de cheltuieli și a politicilor de prelevare a veniturilor, dar nu numai – prin reforme structurale mă refer la modul în care funcționează economia, cum funcționează piața forței de muncă și ne ducem încet-încet spre zona de administrație sau de administrare a statului român, inclusiv de administrare fiscală – noi vom avea dificultăți serioase în a ieși din această agendă.
Problema nu este că nu ne vom ține de cuvânt și nu vom livra conform promisiunilor, pentru că semnele pe care le văd din 2025 sunt foarte clare, ne vom ține de promisiune, dar în lipsa unei schimbări profunde a modului în care prelevăm și alocăm resurse, cam cu asta ne vom ocupa, să ne onorăm promisiunile față de Uniunea Europeană și față de agențiile de rating, astfel încât să nu se ni se întâmple ceva rău. N-ai cum să te uiți și în alte direcții.
Eu stau un bordul Concordia, spre exemplu. Au fost foarte, foarte multe discuții, inclusiv declarații de intenții foarte bune. Am înțeles că avem o problemă fiscală, astea sunt măsurile, cu unele nu poți fi de acord prin natura lucrurilor, cu altele nu ești de acord, dar trebuie să le susții, până la urmă, suntem cu toții cetățenii acestei țări și trebuie să ieșim din această zonă.
Noi încercăm însă să mutăm discuția înspre creșterea competitivității țării noastre. Va trebui cumva să ne gândim cum reușim să generăm mai multe venituri pentru stat, cum reușim să cheltuim cu înțeles, cu impact, nu cu dobânzi. Există o seamă de lucruri pe care le putem face ca să ieșim repede din această agendă, care, oricât de gravă este, este o agendă mică.
Va trebui să ne punem problema de cum creăm un traseu al reformelor structurale și cum executăm această reformă structurală, astfel încât să putem să facem din România, că tot vorbim de OECD foarte mult în ultimul timp, una din primele cinci destinații pentru afaceri din OECD. Asta este o temă de discuție.
Sau să exportăm mai mult, să ne uităm pe deficitul de cont curent și să ne întrebăm unde avem oportunități, unde ne putem muta de pe supply chain pe value chain și cum putem crea și captura cât mai multă valoare în țara noastră.
Ce vreau să spun este că impactul acesta nu îl vedem doar în „ok, plătim mai multă dobândă, suntem mai puțin competitivi”, până la urmă plătim și cel mai mare preț de energie din Europa câteodată și nu știu care dintre cele două input-uri este mai rău pentru economia românească. În opinia mea, este vorba despre oportunitățile pe care le avem și pe care cumva refuzăm să le vedem.
Cheltuieli cu dobânzile
Situația pe care o vedem reflectă clar creșterea stocului de datorie și înrăutățirea perspectivei, iar cu fiecare împrumut nou, prima de risc alocată crește, deoarece riscul devine tot mai mare de la o lună la alta. Practic, asistăm la o datorie și dobândă compusă, ceea ce este cruda realitate.
Consumul bugetar este semnificativ, peste 9,3% din PIB, un nivel enorm. Ca să dau un termen de comparație, Ucraina, aflată în război și cu un cost estimat al conflictului de 100 de miliarde de euro pe an, are un deficit bugetar de 20%.
Această acumulare a deficitului și întinderea lui la aproape 10% în ultimii doi ani înseamnă că, dacă economia românească ar crește constant în ritmul acesta, s-ar dubla în circa șase-șapte ani, ceea ce se aplică și în cazul datoriei.
Pentru a susține un astfel de deficit, datoria trebuie să crească, iar stocul acesteia se va mări automat, ceea ce înseamnă creșterea serviciului datoriei, adică plata principalului și a dobânzilor, cu o povară tot mai mare a costurilor cu dobânzile.
În ceea ce privește impactul asupra economiei, procesul de descoperire a prețului de finanțare funcționează pe principiul că dobânda solicitată de creditor este suma dintre prețul activului fără risc și prima de risc aferentă debitorului. Presupunând că nu există costuri de lichiditate și că banii sunt disponibili, aceasta este formula simplă pentru stabilirea costului unui credit.
În cazul României, activul fără risc se tranzacționează cu aproximativ 100 de puncte de bază mai scump decât în Ungaria, iar chiar dacă prima de risc a unui debitor român este teoretic cu 10 puncte de bază mai mică decât în Ungaria, costul total al finanțării va fi tot cu 90 de puncte de bază mai ridicat.
Astfel, responsabilizarea finanțelor publice, care se vede că începe să apară și în execuția bugetară, poate genera un efect pozitiv în timp asupra costurilor de finanțare, influențând toate prețurile din economie, inclusiv randamentul așteptat al investițiilor în acțiuni. Totuși, în acest moment, prețul datoriei României are mai degrabă un efect negativ, creând un impuls defavorabil pentru finanțarea în economie.
Deficitul de cont curent
Aacest deficit de cont curent, din păcate, este unul structural, poate nu la nivelul de 8%-9%, așa cum am tot cochetat în ultimii ani, ci mai degrabă la 4%-5%. Este de fapt o expresie a modului în care economia românească reușește să producă soluții pe care să le consume, indiferent că aceste soluții sunt produse industriale, echipamente sau produse finite, în general, pe care să le și consumăm, pe de-o parte.
Pe de altă parte, arată destul de clar că o bună parte din impulsul de creștere al economiei a venit prin zona consumului și-a găsit corespondent în importuri. Suntem cumva într-o situație în care consumul intern ridicat nu și-a găsit altă susținere decât în importuri, ceea ce înseamnă că avem o competitivitate scăzută la export.
Avem o economisire internă destul de volatilă, inclusiv în ce privește exprimarea valutei de economisire și întrebarea în contextul acesta este: ce avem de făcut? M-aș duce exact pe capitolele care generează cea mai mare parte din acest deficit și aș încerca să văd dacă avem posibilitatea, strategic, să investim astfel încât să rezolvăm, eventual, acest deficit.
De ce este relativ ușor să izolezi niște cauze, chiar dacă nu e ușor să investești și să produci? Pentru că, de exemplu, lanțul alimentar îți produce un deficit, să zicem, de un miliard doar din porcine. Asta ce îți asigură? Că ai cerere internă, adică ai o piață. Tu trebuie să găsești produsul de calitate care să satisfacă această piață și să investești în lanțul respectiv.
Un alt exemplu e petrochemia, care participă semnificativ la deficit. Asta e un semn extraordinar că ai o piață internă. Întrebarea este: poți să o satisfaci? Care sunt barierele de intrare? Care e nivelul de calitate și preț? Poți să construiești o propunere în jurul acelui lanț valoric, care să nu fie doar un simplu lanț de furnizare?
Aceasta este o conversație pe care încă nu o avem, și mi-ar plăcea să o avem. Unul din inputurile în această logică strategică ar trebui să fie fotografia detaliată a deficitului de cont curent. Vor fi unele elemente structurale; noi suntem pe la 4%-5%. Avem serii volatile, care sunt duse de prețurile la energie, foarte bine, dar avem și mult spațiu unde am putea să investim pentru a deveni autonomi. Cred că există spațiu.
Rata inflației
Vedem prin canalul inflației o ajustare, sau mai degrabă o răcire a economiei. Potențialul ca acest lucru să se întâmple este destul de mare, iar asta vine prin diminuarea semnificativă a venitului disponibil. Pe deasupra, din cauza stratificării la nivel de venituri, este posibil să vedem schimbări calitative, sper că nu foarte multe cantitative, în coșurile consumate de familii, tocmai din cauza inflației.
Părerea noastră, a echipei noastre de cercetare, este că după consumarea efectelor de bază, de anul viitor, post-taxe, vom merge spre un interval de inflație de 1,5%-3,5%, probabil vom rămâne puțin deasupra lui, dar ne așteptăm la o calmare a inflației.
Acum, ce se întâmplă este că, în contextul în care poți ajusta dinamica consumului la nivel de gospodărie, nu îți vei genera deficit, însă este posibil ca anumite gospodării să intre în deficit pentru că nu își pot reduce consumul, nu pentru că nu vor, iar asta ar fi un semn destul de rău.
Încă nu avem o idee clară dacă s-a consumat deja din economii sau dacă dinamica mai reținută a creșterii depozitelor bancare este și pentru că avem mai multe instrumente de economisire diversificate față de depozitul bancar. E puțin cam devreme să spun.
Competitivitate cu impact real
Dacă mă uit la calitatea creditului, nu văd o înrăutățire semnificativă. Există anumite sectoare care vin după ani succesivi destul de grei și au nevoie de restructurare, există gospodării care își schimbă mixul de consum și încearcă să nu intre în deficit. Toate acestea au rol de încetinire sau au avut deja rol de încetinire în a doua jumătate a anului 2025.
În opinia mea, pe termen mediu și lung, soluția stă în crearea unei creșteri responsabile și sustenabile în România. Un lucru foarte important, singurul care mă îngrijorează dintre toate este că acum 7-8-10 ani, potențialul de creștere al României era cam 3,5%-4% pe an, acum este în jur de 2,5%. Faptul că scade potențialul de creștere creează, de fapt, umbra acelui „middle income trap” din care nu putem ieși.
Dacă singura noastră agendă este cum reducem deficitul bugetar, nu vom avansa. Deficitul ăsta s-a întâmplat deja și era cumva inevitabil, uitându-ne la modul tradițional în care am administrat finanțele publice în raport cu creșterea, începând din 2015-2016. E foarte bine că avem salarii mai mari și putem consuma mai mult, dar am atins un fel de tavan în ceea ce privește creșterea productivității salariale medii.
În anumite segmente ale economiei românești salariile rămân mici în raport cu Europa Occidentală sau cu Europa competitivă, dar crează o mare problemă pentru că orice creștere salarială neacompaniată de creșterea productivității pune presiune. Întrebarea este: cum ieșim din acest impas? Ieșim mutându-ne din forței de muncă ieftine și a accesului aparent liber la resurse, care, din păcate, după 2020 s-a dovedit că nu este garantat.
Avem prețuri volatile și trebuie să fim foarte atenți cum ne asumăm riscuri. Trebuie să ne mutăm din logica forță de muncă ieftină, convergență nominală și absorbție de fonduri spre o logică a competitivității cu impact real. Aceasta înseamnă cunoaștere, inovație, încercarea de a urca pe lanțul trofic economic, creând o logică reală a business plan-ului România.
Cred că avem o oportunitate extraordinară pentru că suntem la confluența multor curente. Modelul economic bazat pe forță de muncă ieftină, accesul neîngrădit la resurse și superioritatea inginerească s-a terminat. Apropo, acesta era modelul Germaniei. Acum vorbim despre avans, despre crearea lanțurilor de valoare, despre o forță de muncă mai pregătită, mai aptă, mai adaptabilă, despre cum putem crea educație formală și informală care să susțină acest efort de creștere a competitivității.
Creșterea economică
Ce mă îngrijorează nu este că vom crește cu 1% în 2025 sau cu 2% în 2026 – noi avem prognoze puțin mai optimiste – ci mă îngrijorează cel mai tare că astăzi nu văd perspective clare prin care potențialul de creștere în 2027 să fie de 3%, în 2029 de 4% și așa mai departe.
Planul este cum executăm, dar potențialul se definește prin reformă structurală, prin cum îți arată piața forței de muncă și cât de repede poți să înființezi o companie. Avem tot acest script în OECD. Întrebarea este ce facem cu asta? Ne propunem să fim una dintre primele cinci destinații din OECD pentru investiții? Ne propunem să fim în primii 20 în clasamentul Business Ready al Băncii Mondiale? Dacă da, ce avem de făcut?
Întreaga lume este în fața unei schimbări de model economic, iar asta poate fi unul dintre avantajele noastre. Nu zic că plecăm de la aceeași linie de start, dar cred că avem o oportunitate extraordinară pentru noi și putem concura.
Un exemplu bun este Polonia, care are un PIB de 1 trilion, a fost invitată ca țară observatoare la G20, reușește să cheltuiască în fiecare an 5% pe apărare, crește și are o inflație joasă și nu are deficit bugetar ca al nostru.
Principalele evoluții din sistemul financiar bancar arată că anul acesta a crescut semnificativ creditul: creditarea totală a crescut cu 7,1% până acum, cu dinamici puternice în retail, 8,7%, și 5,8% în corporate banking. Cel mai mult în retail bank au crescut creditele de consum – rezolvarea unor probleme mici, poate închiderea unor gapuri de finanțare – cu 11,4%. Creditele ipotecare au crescut cu 6,7%.
Acestea sunt însă cifre nominale și vorbim de produs intern brut real, cu o inflație așteptată de aproape 10%. Este foarte important să folosim deflatorul în astfel de momente pentru a înțelege dinamica reală a indicatorilor volumetrici sau valorici pentru economia respectivă.
Ce e important de spus este că dinamica creditării nu reflectă exact modul în care funcționează economia. Nu putem spune că un motor s-a gripat, ne-am oprit, am căzut și totul e foarte rău.
Semnalul cel mai bun este legat de creditele pentru investiții. În portofoliul nostru, în funcție de sector, vedem că 30%-40% din creditele acordate sunt pentru investiții. Am avut un moment de îngheț, dar apoi o parte din proiecte au început să fie reluate și, bineînțeles, au nevoie de finanțare. Cam așa arată lucrurile acum.
Dacă mă uit mai departe este clar că mi-ar plăcea să spun că dacă țara ar crește cu 3% sau 4%, am vedea o dinamică și mai agresivă a creditării, agresivă în sens pozitiv. Nu e cazul. În continuare, aș îndemna la un optimism realist. Pozitiv este că economia crește, deci e plus, nu minus.
Tot timpul trebuie să ne întrebăm care este rata de creștere la care economia generează joburi, și generează joburi bine plătite, care vin din roluri și funcții ce asigură o productivitate superioară. Această productivitate ține de inovație, cunoaștere, produs finit gândit și fabricat în țara noastră.
Aici trebuie să spun că încă nu am o soluție clară, dar cred că sunt mulți antreprenori români cu un grad avansat de maturitate, care sunt foarte eficienți în ceea ce fac și diversifică în zone care țin de cunoaștere și tehnologie. Vorbim de companii de construcții mari, care, în opinia mea, nu sunt cu nimic mai prejos tehnologic decât companii cu tradiție de sute de ani, care au acumulat memorie și cunoștințe instituționale.
La fel în manufactură și în sectorul IT&C, sunt multe companii care livrează soluții pentru companii și guverne din întreaga lume. Întrebarea este: ce facem ca, dincolo de construcția de autostrăzi și căi ferate, să începem să consumăm propriul nostru produs și în alte domenii și, foarte important, să-l consumăm la scară? Consumul la scară ne va da încredere, forță și va genera capital pentru acele companii, permițându-le să se extindă. Va da o altă valență investițiilor făcute prin fonduri europene, care pot astfel genera scalabilitate.
Un competitor român, în opinia mea, din punct de vedere al cunoașterii produsului, a pieței și a capacității de extindere, nu este cu nimic mai prejos decât unul polonez, maghiar, ceh sau chiar german. Întrebarea este dacă are suficientă forță să facă asta și să se extindă. Aici trebuie să spun că nu cred.
De ce este nevoie de capital? Pentru că acesta măsoară suma riscurilor pe care le poți asuma. Ca să te extinzi într-o piață nouă trebuie să-ți asumi riscuri, dar dacă capitalul social e mic, cât risc poți lua?
Cred că asta este una din diferențele importante între modul în care au fost construite marile companii poloneze, inclusiv prin folosirea fondurilor europene, și cum am gândit noi până acum. Sper din tot sufletul să gândim altfel și pot să te asigur că mulți antreprenori români din zona de calitate se gândesc deja în alți termeni, nu doar să concureze, ci să câștige pe piață.
Sectoare creditabile
Noi avem o regulă: cine angajează oameni, scoate fum pe coș, la modul figurat, și un produs pe poarta fabricii și are un acționar responsabil, este creditabil din orice unghi pentru Banca Comercială Română.
La nivel sectorial, clar agricultura ne place foarte mult, în ciuda faptului că a trecut prin momente destul de volatile și critice în ultimii patru ani. Cred că antreprenorii români din agricultură au învățat foarte mult din aceste experiențe și cred că vom vedea o consolidare a sectorului. În același timp, cred că România are o datorie mare față de sine și anume să fie autosuficientă, la un nivel înalt de calitate, pe tot lanțul alimentar.
Agricultura ne place foarte mult, fie că vorbim de cultură mare, de creșterea animalelor sau procesare. În ceea ce privește small farming, încă nu avem o idee clară, dar finanțăm livezi și podgorii, iar asta ne place foarte mult.
Al doilea sector, nu fac un secret din asta, este infrastructura. Ne place să finanțăm infrastructura, fie că vorbim de infrastructură de transport sau energetică, fie că e vorba de modernizare sau noi facilități de producție de energie. Cred că avem o datorie să nu mai punem pe piață cel mai scump kilowat din Europa sau printre cei mai scumpi trei kilovați, iar pentru asta trebuie să investim enorm în producție, transport, conectare și echilibrare.
Acest lucru ne face foarte bine și sunt foarte convins de acest sector. Știm foarte bine, nu doar din perspectiva statului ca actor sau ca acționar, ci și din perspectiva antreprenorului român care a atins un grad de maturitate și proficiență tehnologică de nivel mondial. Acest lucru vine la pachet și cu cei care fac lucrurile să se întâmple, mă refer la companiile de construcții și engineering.
Experiența pieței în ultimii 15-20 de ani n-a fost una dintre cele mai fericite, dar cred că am învățat să finanțăm responsabil și lucrăm cu clienți minunați, care înțeleg că o structură conservatoare de finanțare este, de fapt, în avantajul lor, mai ales având în vedere volatilitatea contextului din domeniul respectiv.
Produsele finite ne plac mult, iar contribuțiile pe care le avem în industria de automotive sunt foarte importante, așa cum sunt ele, fie că vorbim de componente electronice, plastic sau elemente de mobilier. Avem exemple minunate în România, în special cele două mari fabrici și integratori, care au adus tehnologie de vârf și pilotează lucruri ce probabil vor fi adoptate în grupurile lor. Știu că am numit aproape toate sectoarele, dar n-aș putea spune că există un sector pe care să spunem că nu îl credităm.
Instrumente de finanțare
În momentul unei crize profunde, care poate să poarte riscuri terminale, este firesc, poate, ca în baza unei consultări prealabile, sublinez prealabile, statul să găsească modalități de intervenție. Ce nu cred însă este că trebuie abuzat de un instrument care riscă să transforme sectoare întregi în sectoare alienate și să creeze o falsă impresie de competitivitate.
Modul în care noi ne-am uitat la IMM Invest a fost în felul următor. Dacă pot să dau credit unui SRL pe meritele sale, voi da și cu IMM Invest. Dacă nu pot, nu voi da. Motivul este unul simplu. În primul rând, sunt banii statului. Așa cum eu cer statului să fie responsabil cu proprii lui bani, care sunt banii noștri, by the way, este firesc ca noi ca și entitate să fim super responsabili în ceea ce privește banii statului.
Avantajul unor astfel de programe stă în capacitatea unei bănci de a credita mai mult, adică de a ajunge la mai mulți clienți cu aceeași bază de capital – dar atenție, vorbim despre companii creditabile, eligibile eligibili – și, în același timp, aceste programe oferă un avantaj companiei respective, un avantaj menit să o ajute să traverseze un moment critic. Momentul critic care era atunci? Pentru toată lumea era clar că dobânda zero este nesustenabilă – nu există nimic în lumea asta care să nu aibă un preț.
Am avut acel puseu de inflație, care a început să se manifeste deja prin mai-iunie 2021, accentuat în toamna aceluiași an, iar apoi, odată cu începutul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, inflația a explodat. A fost un puseu amplificat de pandemie, dar și de întreruperea unor lanțuri de furnizare, inclusiv în zona mărfurilor. În acest context, dobânzile au crescut de la zero la un nivel X.
Noi spunem că trebuie să ajutăm companiile să ia credite cu dobânzi foarte mici. Foarte bine, nu este nicio problemă, dar apoi continuăm și dobânzile continuă să crească. Întrebarea este: de ce are nevoie o companie într-un moment de volatilitate? Are nevoie mai degrabă de o dobândă mai mică sau de o bază de capital suficient de puternică ca să poată să suporte riscurile?
Noi am militat pentru asta – un program de stat trebuie să aibă componente de equity, nu doar o componentă care să te facă să crezi că trecem încă un an până când ne întoarcem la vremurile bune, când marja era suficient de mare. Știm bine că acele vremuri nu se vor mai întoarce, la fel cum nici vremurile dinaintea lor nu mai există.
Mi-au plăcut programele care au un exemplu concret în IMM Agro, care spunea că, dacă îți plătești toate obligațiile, ultimele rate pot fi încorporate în capital. Acesta mi se pare un program care spune ceva important. Te ajută să crești baza de capital, iar crescând baza de capital, ajungi să fii și mai eligibil pentru credit, pe meritele tale. Pentru noi, Banca Comercială Română, IMM Invest nu a fost imaginea completă a bancabilității.
Tehnologie și inovație
Pe de-o parte, România cheltuie foarte puțin pe cercetare și dezvoltare, alocă probabil cel mai puțin din Europa. Pe de altă parte, când faci inovație în interiorul unei companii, e ca și cum ai crea un startup nou.
Știm că un startup sau o idee nouă trebuie finanțată de unde? Din capital. Dacă nu ai capital, atunci iei de la prieteni, naivi și familie. Odată ce ai un proof of concept acceptat de un număr de clienți și poți să începi să lucrezi pentru acei clienți, atunci nu va fi o problemă să găsești finanțare, pentru că poți finanța asta ca un proiect. Dar deja tu ai un produs care stă și are un ordin comercial.
Startup-urile, ideile noi au nevoie de consum. Au nevoie ca produsul să fie consumat, nu au nevoie doar de finanțare. Au nevoie de finanțare ca să susțină șarja respectivă și livrarea produsului, dar nu înainte. Este timpul să începem să ne consumăm propriul produs. Cu cât produsul nostru sau produsul pe care îl consumăm din produsele noastre este mai sofisticat, cu atât întreaga țară va evolua pe acest lanț trofic.
Creștere economică vs. dezvoltare economică
Cred că datoria noastră este să ne menținem responsabili. Asta înseamnă că trebuie să învățăm și să înțelegem. Nu cred că e responsabil să creditezi ceva ce nu înțelegi, la fel cum nu cred că e responsabil să lași un potențial client sau interlocutor, care poate nici nu este client încă, să se avânte într-o tranzacție comercială care nu este bine structurată și care nu îi oferă siguranță.
Să zicem că ai construit o dronă care transportă medicamente de la stânga la dreapta și care va fi folosită de marile rețele de sănătate, Poșta Română sau alte entități. Drona ta e unică, consumă puțin, este foarte precisă, zboară la altitudini înalte și nu se va intersecta cu nimic altceva. Perfect! Ai făcut proof of concept cu potențialii cumpărători, iar ei ți-au spus că dacă produci un lot de 5.000, îl vor cumpăra. Îți dau credit? Răspunsul e nu. Nu este un răspuns negativ și am închis ușa, dar trebuie să înțelegem cum stă treaba.
Există acea dronă? Da. Ai proof of concept pentru fiecare cumpărător? Da. Atunci hai să te ajutăm să înțelegi cum ar trebui să arate un contract comercial care să-ți ofere securitate, ce tipuri de asigurări să primești prin acel contract astfel încât să poți ridica finanțare ca să începi producția. În opinia mea, asta înseamnă să facilităm un drum prin care, de la idee, să ajungi cât mai repede și cu cât mai puține fricțiuni la producția în serie și, de ce nu, la scară.
Bancabilitatea economiei
Din păcate, bancabilitatea României este la 23% din PIB, care este gradul de intermediere financiară în România măsurat prin active. Din păcate, o bună parte a populației se află încă în zona excluziunii financiare - estimăm că vorbim de 30%-35% din populație. Dacă comparăm acest 23% din PIB cu 70% din populație față de niveluri de intermediere financiară de 40% în alte țări unde incluziunea financiară este aproape de 100%, atunci lucrurile capătă o conotație diferită.
Mai mult decât atât, eu acord o atenție mare eligibilității atunci când vorbesc despre creditare, nu doar din perspectiva băncii și a riscurilor pe care aceasta trebuie să le gestioneze. Banca are o obligație foarte importantă față de deponenți – în România vorbim de circa 14 milioane de deponenți – față de creditori și acționari. Acționarii știu că banca face business prin atragerea depozitelor și acordarea creditelor, iar această responsabilitate este la fel de importantă față de cei care iau credite.
Dacă cineva, fie persoană fizică, fie companie, nu poate susține un împrumut sau își asumă riscuri prea mari, este datoria noastră, și sper că în BCR facem acest lucru, să spunem „nu”. Nu cred că este bine pentru client să ia un împrumut pe care nu-l poate duce.
Cred că incluziunea economică, în sens larg, pleacă și din educație, din înțelegerea reală a consecințelor fiecărei alegeri economice pe care o facem. Indiferent dacă alegerea este una de consum, de producție sau de încercare de a face mai mult din ceva ce nu are cerere, este important să înțelegem contextul economic în care ne aflăm.
Mi-ar plăcea să avem o intermediere financiară mai mare sau o finanțare mult mai consistentă prin piața de capital și ca exemplele recente – cum ar fi ultimul, o mare companie de familie care a mers la bursă – să fie urmate de alte companii și antreprenori de succes. Avem mulți antreprenori cu un grad ridicat de maturitate economică și tehnologică, iar acest potențial trebuie valorificat.
Avuția românilor
Dacă vorbim despre sănătatea generală a sistemului financiar, un element central este avuția românilor. Vedem că depozitele în lei ale populației au depășit 250 de miliarde de lei, iar cele în valută sunt în jur de 27 de miliarde de euro. Cum vezi evoluția avuției în România în ultimii ani și cât de echitabilă este această avuție? Cum priviți diferențele dintre pături sociale?
Ne uităm cu atenție la acest aspect. Un procent de 30%-35% din populație este în risc de excluziune economică și financiară, adică în zona sărăciei. Este o cifră destul de mare, mai ales pentru timpurile în care trăim și pentru o țară care și-a crescut PIB-ul de 12 ori în ultimii 30 de ani.
Observăm nu doar din studii, ci și din drumurile pe care le facem cu al nostru camion de educație financiară, banca mobilă, că în anumite zone aceste decalaje se aplatizează, dar încă mai este foarte mult de făcut. Suntem departe de nivelul la care am vrea să fim. Nu pot să contrazic cifrele, dar pot spune că există doi factori care, pe termen mediu și lung, ne-ar putea ajuta foarte mult: educația și circulația internă.
Programul masiv de construire a autostrăzilor va crea contextul pentru reducerea acestor decalaje, prin apropierea segmentelor economice și sociale. Am auzit la un eveniment recent, la Iași, o idee frumoasă: „unde se termină străzile, se termină și civilizația”. Eu aș spune că unde se oprește circulația liberă și comunicarea, se oprește și incluziunea.
Este extrem de important să începem să punem în mișcare această conectivitate internă. Totodată, trebuie să fim conștienți de inegalitățile structurale, apropo de faptul că unul din cinci tineri între 18 și 29 de ani dispar din statistică, nefiind nici în școală, nici pe piața muncii. Acest fenomen accentuează aceste inegalități structurale.
Până la urmă, cred că este datoria tuturor, mai ales acum, la acest punct de cotitură, să ne ridicăm nivelul, ca economie, ca cetățeni sociali și ca indivizi. Știu că sună clișeic, dar trebuie să ne creștem nivelul de educație, să fim conștienți și implicați în viața socială, să sprijinim comunitățile noastre și să fim mereu informați despre ce se întâmplă pe piața muncii.
Trebuie să aducem cât mai mulți oameni din zonele izolate – chiar dacă sunt, ca să spun așa, „dincolo de sfârșitul autostrăzii” – și să le arătăm că în România, dacă muncești, poți trăi demn, uneori chiar mai bine decât dacă ai pleca să muncești sezonier în Vest.
Când vorbim despre educație, vorbim nu doar de educație financiară, ci de educație de viață. Nu poți să izolezi educația financiară de valori, de modul în care te uiți la viață, de curajul de a cere ajutor atunci când ți-e teamă de ceva.
