Interviu cu Dragoș Pătraru: “Eu nu mă consider antreprenor în accepțiunea capitalistă a termenului. Am făcut tot ce a fost necesar – și fac în continuare – pentru a putea să îmi păstrez libertatea totală.”
Într-un interviu profund și provocator, Dragoș Pătraru, binecunoscut jurnalist și creator al emisiunii „Starea Nației”, ne oferă o incursiune în culisele succesului său, dezvăluind gânduri despre antreprenoriat, media și filosofia sa de viață. Află care sunt opiniile sale despre hazardul în succes, libertatea în afaceri, importanța educației, impactul tehnologiei asupra viitorului și multe altele, la capătul unui dialog relaxat care invită la reflecție și introspecție.
Sabin Dăniță: “Dragă Dragoș, primele lucruri care vin în mintea unui jurnalist care te intervievează e să-ți lanseze toată poliloghia aia de chestionări tembele și pline de stereotipuri. Mă gândeam, în timp ce încercam să concep întrebările, asaltat și eu de aceeași meteahnă, că treaba asta se întâmplă dintr-un motiv pragmatic: să mergi pe o rețetă este cel mai convenabil lucru: e o cale bătătorită, nu riști prea mult, nu superi prea tare nici invitatul interviului, nici publicul. N-o să te întreb care este rețeta succesului, că nu vreau să-mi iau bătaie, ci următorul lucru: când ai debutat cu Starea Nației la TV, ai gândit judicios conceptul emisiunii, ai făcut research, ai studiat piața media existentă la acea vreme? Existau rivali și competitori la care să te raportezi sau era o nișă nouă? Ai avut în minte ce-i place publicului (știm că la TV., ratingul e Dumnezeul absolut) sau ai vrut să faci ce-ți place ție, înainte de toate?”
Dragoș Pătraru: “Tocmai am răspuns la un Flori, fete, filme sau băieți, melodii sau cântăreți, n-aș fi suportat un al doilea… Sigur că e foarte tentant să te uiți înapoi, după ce, după toate standardele societății noastre, ți-a ieșit, și să legi frumos o poveste despre succes, despre cât de șmecher ai fost. În realitate, cum ne învață și Taleb, hazardul joacă în orice facem cel mai important rol. Poți plănui mai bine decât Keynes, poți să te numești Aleksei Stahanov, să intri la un semn în starea de flux descrisă de Csikszentmihalyi, să ai mentalitatea deschisă propusă de Dweck, hazardul e cel care îți decide până la urmă drumul.
Apoi, tind să-l cred pe Sapolski, toată treaba asta cu liberul arbitru ar trebui cel puțin regândită. Ca oricui, și mie îmi place să cred că mi se datorează totul, pentru că am muncit, unii spun că încă muncesc mult prea mult, dar știi cum e, faci ce crezi tu că îți aduce succes. Și munca aia grea, cu disciplină, e cea mai ușoară cale de a ajunge la succes. Pentru că nu are prea multe surprize. Dar în același timp e și cea mai grea. De-aia n-o face toată lumea.
Mă vedeam făcând asta, am lăsat ideea să lucreze în mine. Îmi venea ușor și am înțeles despre ce e vorba de când doamna Olga Dumitrescu, cu care făceam teatru la Ploiești, mi-a luat capul între palme, eram în clasa a zecea, și mi-a spus ceva de genul: ‘’mă, copile, poți face orice îți propui să faci, trebuie doar să fii mai serios, să te joci serios!’’. După ceva timp m-am prins și am zis: ok, serios? Da, cred că pot să mă joc și serios. Tot ce am făcut de atunci a fost să exersez conștient, să caut și să rafinez exercițiul metodic potrivit, dar, dincolo de asta, să am mereu opțiuni. De fapt, dacă ar fi să am vreun merit cred că ăsta ar fi: că am avut grijă de ceea ce Charles Handy numește a doua curbă. E cea mai bună carte pentru un antreprenor, pentru că te învață să crești mereu opțiuni. Și da, e despre a-ți plăcea la nebunie ceea ce faci, dar în domeniul ăsta este despre bună credință și despre a avea întotdeauna în centrul preocupărilor tale interesul public.
Dincolo de toate astea, da, am căutat mereu să fac ce-mi place. Și să încerc, prin joc, să fac măcar agreabile lucrurile care trebuie făcute, chiar dacă nu-ți plac.”
S.D.: “Până să te lansezi la nivel național și să consolidezi brandul Starea Nației, ai condus câteva publicații. Vorbind cu un prieten comun și încercând să lămurim, procentual, cât este Dragoș “om de afaceri” și cât nu este, am ajuns la concluzia că dimensiunea antreprenorială a lui Dragoș Pătraru este ca ființa la Heidegger. Este și nu este! Acu serios vorbind: când consideri că ai început, cu adevărat, drumul antreprenoriatului?”
D.P: “N-aș intra în conceptul de ființă, c-ar trebui să intru și-n cel de timp, adică exact ce n-avem, dat fiind că încercăm să facem interviul ăsta de câteva luni și, exclusiv din vina mea, n-a ieșit. Aș simplifica, pentru că nu cred că ne citesc doctoranzii de la Filosofie și detest să fac pe deșteptul. Andy Galpin, doctor în știința mișcării, care face de curând un podcast excelent, Perform se numește, vorbește despre faptul că oricine are un corp de care se poate folosi se poate numi atlet. Așa e și cu antreprenoriatul ăsta. Cu toții suntem antreprenori. Decizia de a nu abandona școala, de pildă, este o decizie antreprenorială. Decizia de a reveni la școală, de asemenea. Decizia de a da Bac-ul, de la face o facultate, la fel. Cu toții suntem antreprenori. Și cu toții investim. În zilele noastre, multă lume pleacă pe fenta cu banii, dar nu banii sunt importanți, dacă am putut să-i face chiar poate oricine, cea mai importantă este atenția. Un bun antreprenor în sensul descris de mine mai sus este azi cel care-și poate direcționa atenția, cu intenție, acolo unde într-adevăr contează.
Altfel, eu nu mă consider antreprenor în accepțiunea capitalistă a termenului. Am făcut tot ce a fost necesar – și fac în continuare, pentru a putea să îmi păstrez libertatea totală. Tot ce am construit noi, cu Starea nației, cafenea, prăjitorie de cafea, foodtruck, restaurant vegetarian, magazin online, toate astea au rolul principal de a plăti salariile la proiectele noastre editoriale, atunci când ele nu se pot susține singure. Așa am rezistat, așa am reușit să stăm luni întregi la Prima TV și să difuzăm emisiunea fără să fim plătiți, așa am reușit să ne facem studioul nostru de filmare, în care am investit 300.000 de euro. Nici acolo n-a fost despre bani, ci despre libertate. După ce nu mai ești primit în sediu de azi pe mâine, cum ni s-a întâmplat la Digi și la TVR, ai două opțiuni: te dai cu sistemul, că e foarte comod sau acționezi pentru a-ți păstra libertatea. Devii deci antreprenor în sensul capitalist al termenului și de nevoie. Treaba cu mizeria asta de capitalism care pun în centru profitul cu orice preț e că-i al dracului de simplu. Profund nociv, dar simplu. De-aia nici nu vrem să gândim alt sistem. Eu caut să ți-o trag ție, tu cauți să mi-o tragi mie, pe ceea ce numim foarte pretențios piață, pe care o vrem cât mai liberă doar când asta ne ajută pe noi, doar când putem îndoi sistemul în favoarea noastră. De fapt, un rahat frumos ambalat, în care oamenii ajung să plătească enorm pentru marfă foarte ieftină promovată cu mulți bani. Ne îmbrăcăm frumos, la costum, și ne prostim unii pe alții. Suntem educați de sistem să căutăm salvări personale, nu să lucrăm împreună. Și pentru cei care au știut să profite de sistemul ăsta, care l-au înțeles, fără ca asta să fie meritul lor, a fost mișto cât a mers. Acum începe să fie periculos pentru existența noastră pe planeta asta jocul ăsta imbecil, în care foarte puțini au aproape tot și toți ceilalți suntem întorși unii împotriva celorlalți de guverne și corporații – care au anexat și presa -, în numele unui sistem care e clar că nu mai poate livra deloc bunăstare. din contră, livrează inegalitate și sărăcie și, de aici, ură propagată cu ajutorul rețelelor, ai căror proprietari sunt adevărații dictatori ai lumii de azi. Deci, cred că trebuie să regândim totul, inclusiv definiția de antreprenor. Notez mereu idei de cărți, titluri, uneori și structuri, pe capitole. Și o astfel de ideea de carte se numește în notițele mele din telefon Ce am făcut cu primul milion. Că eu, uite, fac un teatru, la Ploiești. Un hub cultural, cu două scene, bibliotecă, grădină urbană, cafenea, restaurant vegetarian, cantină socială, studio tv, redacție, școală de jurnalism, spații pentru tot felul de cursuri și workshopuri. E o investiție sută la sută privată, care a ajuns deja la 800.000 de euro și e gata vreo 80%, deci depășim clar milionul. Ne-am împrumutat, nu știm dacă va merge, dar mai rău decât să fim nevoiți să ne cărăm acasă și să o luăm de la capăt nu se poate întâmpla. E, cred că atunci când un bun antreprenor va fi cel care întoarce tot profitul pe care-l face în societate, alimentându-și astfel sentimentul de utilitate, vom fi într-un punct bun cu lumea.”
S.D.: “Mediul de afaceri mioritic se schimbă constant. Apar tot timpul legi noi, tehnologii noi, regulile se schimbă în timpul jocului. Există, după opinia ta, vreun set de principii ale antreprenorului care se pot aplica oricând, indiferent de aceste fluctuații? Și apropos: care este modelul tău de business?”
D.P: “Modelul meu de business este modelul meu despre lume. Anume că afacerile nu trebuie să fie despre profit, ci despre ce facem cu acel profit. Da, jocul e greu în România, iar asta face lucrurile palpitante doar până în punctul în care ți se ia, pentru că nu mai poți. Nu mai poți cu prostia care ne guvernează, nu mai poți cu decizii luate de niște oameni care n-au plătit în viața lor trei salarii, care nu știu ce înseamnă o firmă, ce înseamnă să conduci niște oameni. Niciodată nu am avut presiunea profitului. Toate calculele pe care le-am făcut, ca antreprenor, au fost simple. Cât ne trebuie ca să ne facem meseria fără să dăm socoteală nimănui? Atât. Ok. Apoi, cum obținem suma aia, care să acopere toate cheltuielile posibile și pe unele neprevăzute, cum facem ca din tot ce obținem să sporim siguranța organizației noastre, să devină cât mai puțin vulnerabilă? Atenție, toate calculele pleacă de la nevoile noastre pentru un trai decent. Adică, nu bugetăm posturi, n-am făcut-o niciodată. Bugetăm veniturile unor oameni. Cu nume și prenume. Fiecare contribuie într-un fel la ceea ce facem. Când ne încurcăm, s-a întâmplat de multe ori, reconfigurăm. Cred că firmele trebuie să-și schimbe viziunea și să știe mai degrabă, cum spune Sinek, de ce fac ceea ce fac, nu neapărat ce fac și cum fac. Când știi de ce, totul devine mult mai simplu. Și dacă acest de ce, care să fie dacă nu despre a face bine, măcar despre a nu face rău în jur (de pildă, Coca Cola știe, n-are cum să nu știe că face rău, doar că nu sănătatea publică e obiectivul companiei, ci îndestularea acționarilor, indiferent ce înseamnă asta) e însoțit de obiective precum bunăstarea celor care formează organizație, apoi bunăstarea comunității din care facem parte, totul se schimbă. Dacă îți e bine și poți să dormi în timp ce-ți bați joc de oamenii împreună cu care lucrezi și prima ta grijă e să bugetezi salarii minime atunci ai probleme grave la căpuț și la cum privești lumea. La fel, dacă trăiești cu senzația că tu le dai salarii angajaților și că nu ei își produc, prin munca lor, acei bani, ești doar incredibil de prost. Cred, în ciuda tuturor schimbărilor și a prostiei și incompetenței care ne guvernează, că în România poți reuși repede, ca antreprenor. Ai nevoie de trei ingrediente: seriozitate, competență și oameni buni. Cine zice că are nevoie de bani ca să fie antreprenor n-a prins încă ideea.”
S.D.”Intuiesc că de-a lungul timpului, grație succesului, ai primit oferte de asocieri. Pentru mulți antreprenori ideea de investitor este un fel de “Sfantul Graal”, gen : vine un nenic potent financiar și-ți trântește acolo bani fără număr care-ți pot dezvolta afacerea. Ai primit propuneri de asocieri? Ai primit propuneri de la investitori interesați? Ai avea nevoie/ai fi interesat – și în ce conjuncturi – de un investitor?”
D.P: “Am primit. Unele serioase, altele doar ca să ni se închidă gura. Nu pricep de ce am fi interesanți pentru un investitor care vrea să facă bani. Am fi o investiție foarte proastă din punctul ăsta de vedere. O firmă care bagă cea mai mare parte din ce obține în proiecte care țin de cultură, de educație, de sport nu poate fi atractivă decât pentru un investitor care caută aceleași lucruri pe care le căutăm și noi, care vrea să-și alimenteze printr-o astfel de investiție sentimentul de utilitate. Adică, tot un fel de prost ca noi. Culmea e că în continuare modelul ăsta prost ține. Ni se spune că banii trebuie să fie scopul, nu un mijloc. Am fost și eu acolo. Când scopul e reprezentat de bani, trăiești în beznă. Și în întuneric te înrăiești. Nimeni nu devine mai bun când își propune să facă bani. Pentru că jocul presupune să fii rău. Că, vorba aia, scopul, adică banul, scuză mijloacele, nu? De-aia tot zic că trebuie să umblăm la educație. Cât de mult e prea mult? E o întrebare la care răspunde mișto Ingrid Robeyns, într-o carte pe care o citesc acum, Limitarianism. Și există atât de multe mărturii ale oamenilor care au făcut bani, iar asta i-a ținut departe de cei mai apropiați oameni și de lucrurile și întâmplările care îți aduc cu adevărat bucurie, fericire. Mărturii făcute pe patul de moarte, unde spun că regretă cu totul drumul pe care l-au ales. Dar și oamenii care n-au făcut bani, aici, Bronnie Ware are o carte excelentă, cele mai mari cinci regrete ale persoanelor aflate în pragul morții, spun același lucru: că ar fi făcut totul astfel încât să fi stat mai mult cu cei dragi, cu copiii, cu nepoții, cu prietenii, să dedice mai mult timp activităților nelucrative. S-a plecat de la ideea, cu totul greșită, mai ales în economie, că omul este (homo economicus) o ființă interesată doar de propriul interes. Serios? Cu atâtea exemple în istorie, când oamenii au preferat să moară pentru alții sau pentru ideile lor decât să se salveze pe sine, încă mai credem asta?
Am deviat. Întrebarea ta se conformează modelului pe care trebuie să-l schimbăm. Trebuie să învățăm să punem altfel întrebările, pentru că e nevoie de alte răspunsuri. Vorbești de dezvoltarea afacerii legând-o de bani, de investitori, de creștere continuă ca măsură a succesului. Ori, în natură, creșterea continuă se numește cancer, frate! Te poți dezvolta frumos fără să ai nevoie de investitori. Poți dezvolta proiecte extraordinare, care nu întorc bani, dar generează bine și fericire și bunăstare pentru mulți. Unde intră asta în modelul economic actual? Uite, primesc zilnic mesaje de la oameni care spun că podcastul Vocea nației, cel mai nerentabil produs al nostru, le-a schimbat viața, i-a ajutat să vadă altfel lumea, i-a făcut să revină la școală, să investească în ei, în educație, să-și orienteze altfel copiii în viață și că ne sunt profund recunoscători. Asta nu apare în PIB. E o investiție? Este, după standardele mele. Generează profit? Enorm, în opinia mea. Se vede în PIB? Nope.”
S.D.: “Pe lângă antreprenoriatul în media, ești de o bună bucată de timp și antreprenor în industria Horeca (Cafeneaua Starea Nației), alt model de business. Ce provocări ai întâmpinat în acest domeniu departe de cel cu care erai familiarizat? De obicei se spune: “paște iarba pe care o cunoști”, e ok – ca idee – (și de ce ai nevoie) să începi o afacere într-un domeniu unde nu ai activat?”
D.P: “Încep cu finalul. Nu îți trebuie nimic. Industria ospitalității e despre cum știm să-i facem pe oameni să se simtă. Nimeni nu-și va aminti ce-ai zis, ce-ai făcut, dar toți oamenii își vor aminti cum i-ai făcut să se simtă. N-am spus-o eu, ci Maya Angelou. Dacă ești omul care se dă peste cap ca oaspeții care vin acasă la tine să se simtă bine atunci vei avea succes cu un restaurant, local, orice. Apoi, trebuie să fii serios, disciplinat și să te pricepi să construiești echipe. Cea mai mare provocare e să scapi cât mai repede de oamenii toxici dintr-o organizație. Asta am înțeles noi mai greu, pentru că eu sunt Armata salvării, tot timpul am avut angajați care chiar dacă nu mai făceau nimic sau mai mult încurcau decât ajutau nu îi dădeam afară. Eu m-am autodiagnosticat acum ceva timp cu o formă destul de gravă a Sindromului cavalerului pe cal alb, după ce am citit cartea cu același nume. Cumva, încerc să-i salvez mai ales pe cei care nu vor să fie salvați, ceea ce dăunează grav nu doar ficatului meu, ci bunului mers al unei organizații.
Cred că industria Horeca e plină de oameni care n-au ce căuta aici. Oameni care vor să scoată cât mai mulți bani oferind cât mai puțin în schimb. Din fericire, modelul tradițional în industrie moare. Ușor, dar sigur, devin frecventabili doar cei care au un de ce pe care oamenii care le trec pragul îl vor aprecia. Care-s lucrurile bune pe care le faci în comunitate? Ai 30 de câini și pisici fără stăpân în curtea din spate, oferi mese gratuite bătrânilor, copiilor, sportivilor, duci copii nevoiași în tabără, ia să-i vedem, ajuți echipe sportive, cumperi echipamente, asiguri cantonamente, ce faci tu cu banii pe care îi câștigi pentru ceilalți, nu pentru tine? Că îți văd mașina, casa, nu de-aia vin să mănânc aici. Cine poate arăta ce face pentru ceilalți va conta și va reuși să reziste, în ciuda picioarelor în gură date în gură zilnic de instituții imbecile și politicieni care nu știu să calculeze un TVA”.
S.D.: “Ai participat și participi în calitate de speaker la diverse evenimente de antreprenoriat adresate tinerilor, unde ai împărtășit din experiențele tale. Ce anume sunt curioși să afle tinerii (generațiile digitale) de la un antreprenor care s-a format în anii fără internet?”
D.P: “Interesant. Să știi că nimeni, deși toate întâlnirile mele au acest format, cu întrebări din public, nu m-a întrebat cum era atunci. Mai povestesc eu, dar când o fac văd în sală un zâmbet în colțul gurii din partea celor care au trăit acele vremuri, gen, nu înțeleg ăștia mici cum era pe vremea noastră, și ochi mari din partea copiilor, care nu pricep cum era să corespondezi cu o fată, la 16 ani, și să scrii de mână pagini întregi, 20-30, să pui la poștă, apoi să aștepți ca un prost răspuns timp de două-trei săptămâni, să scrii iar și tot așa. Copiii, azi, vor să afle cum se poate face totul cât mai repede”.
S.D.: “Cum vezi noua tehnologie AI? Devine un instrument indispensabil pentru oricine vrea să se mențină, competitiv, pe piața antreprenorială? Ne periclitează viitorul, personal, te simți amenințat că îți substituie, (amenință) cumva, competențele, afacerile etc.?”
D.P: “Închipuie-ți că adresezi aceeași întrebare unui muncitor din Manchester, acum vreo 200 de ani. Ce ți-ar răspunde? Că mașinile astea care apar peste tot trebuie distruse, pentru că îi lasă fără locuri de muncă. Lumea se schimbă, trecem printr-o revoluție, ea încă nu s-a încheiat, trebuie să înțelegem, să învățăm și să găsim căi pentru a folosi noua revoluție tehnologică în favoarea noastră. Nu poate fi bună sau rea inteligența artificială. O putem folosi pentru a face bine sau a face rău. Problema este că ideile pe care mai apucăm să le incubăm despre ce vrem să facem cu lumea nu sunt cele bune, pentru că suntem blocați (iar rețelele sociale contribuie din plin la asta) în acest noi versus ei în care câștigul unuia trebuie să fie neapărat pierderea altuia de care e musai să ne și bucurăm. Inteligența artificială poate fi un instrument excelent și poate înlocui anumite munci. Vor apărea altele, așa cum s-a întâmplat după marea revoluție industrială. Sarcina foarte grea care ne revine și pe care noi, la Starea nației, ne-o asumăm cu toate proiectele noastre, este să umblăm la educație, unde trebuie schimbat totul. Adulții de mâine trebuie să fie, așa cum frumos spune profesorul Mircea Miclea, creatori de soluții. Ori, școala tradițională tocmai aici eșuează, nefiind concepută pentru a-i echipa pe tineri cu abilitățile de care au nevoie pentru a face față unor probleme care se schimbă permanent și care au mii de rezolvări posibile.”
S.D.: “Dacă nu ar fi fost pasiunea ta pentru jurnalism/media, către ce alt domeniu ți-ai fi canalizat resursele?”
D.P: “Sport. Fac asta, mă implic din ce în ce mai mult în activitatea sportivă de performanță, încerc prin tot ceea ce fac să inspir cât mai mulți copii, sportivi, să poată să facă alegerile atât de necesare pentru a atinge marea performanță. Și nu că mă văd făcând asta mai departe, sunt sigur că este ceea ce voi face. Proiectul starea sănătății e parte din acest drum, acum construim Starea performanței. De fapt, la mine a fost vorba mereu de o combinație între cele două. Și întotdeauna, cumva, am fost implicat și în sport, fie că vorbim despre activitatea jurnalistică, fie că discutăm despre implicarea efectivă în viața unui club sau de lucrul cu sportivii.”
S.D.: “Dacă vorba Regelui (Hagi): “important e punctele”, despre cele în plus, ce te-au învățat succesele, iar dacă vorbim despre cele în minus, ce te-au învățat eșecurile?”
D.P: “Asta cu cel mai bine înveți din greșeli e o prostie. Învățarea nu se întâmplă așa, dar sună frumos și e o chestie motivațională, e ceea ce îți spui ca să te consolezi când pierzi. Creierul nostru e construit să învețe din reușite. Faci ceva, îți iese, creierul creează un model, o scurtătură, apoi e nevoie să repeți (ceea ce Anders Ericsson numește exercițiu metodic), pentru a deveni foarte bun. Uite, lovitura mea de backhand la tenis de masă e un eșec total. Care în timp s-a consolidat, astfel că am nevoie de un antrenor care să mă ajute, care să îmi reconfigureze lovitura, apoi, cu mii și mii de repetări, să ajung să lovesc cum trebuie. E foarte greu să mai faci asta după o anumită vârstă. E la fel ca în muzică, nu mai poți dobândi ceea ce se numește auz perfect după 6 ani și e imposibil să mai înveți să vorbești dacă n-ai făcut-o până la 12 ani. Cred că înveți permanent dacă ai mentalitatea potrivită și ești disciplinat. O minte închisă (closed mindset, cum o numește Dweck) te împiedică să înveți. O spune foarte bine NF, un hip-hoper pe care l-am descoperit recent și care-mi place: Closed mind is the mind of an idiot / Don’t believe that’ true, well, open it.”
S.D.: “La final, îmi poți spune o anecdotă favorită, o vorbă de duh, un banc scurt, ceva amuzant?”
DP: “Păi dacă tot ai pomenit de regele Hagi, închei cu un citat din el: “Cine face bine, lumea te vede!”