De câți bani ai nevoie ca să te simți bogat?

De câți bani ai nevoie ca să te simți bogat?

Sigur, ideea de a oferi un răspuns poate să pară viciată din întrebare. Știm că e esențial cine răspunde. Cui îi este adresată întrebarea. Că, dacă nu putem spune asta, lipsește orice referință. Pentru cine n-are nimic, orice e o bogăție. La fel cum nimic nu-i de-ajuns pentru cine visează să-și petreacă vacanțele în spațiu, dar n-are 300 de mii de dolari de dat de-acum pentru un asemenea concediu la anul (pentru că atunci spune Jeff Bezos că va fi complet funcțională agenția lui de turism spațial, care trimite clienți în cosmos cu naveta New Shepard.)

Definirea bogăției este un demers destul de complicat și, din nou, e în mod fundamental o chestiune de perspectivă și de referințe. Bradley Nelson e un faimos consultant de investiții, precis nu e sărac după o mulțime de criterii, dar definiția pe care o dă el bogăției e destul de ușor acceptabilă: să fii bogat, spune el, înseamnă să fii independent financiar și să nu fii nevoit să muncești pentru a trăi.

OK, acum putem încerca marea cu degetul și răspunsul cu întrebarea “Cât și ce ți-ar trebui că să trăiești așa cum poftești?”. Ne-am zis că e imposibil să nu existe pe undeva un calcul, un studiu, o medie științific acceptabilă și omenește digerabilă.

L-am găsit. Este un studiu Charles Schwab care a luat în calcul o cantitate academic decentă de parametri și a reușit să ajungă la o sumă: o familie americană are nevoie de 2.27 milioane e dolari ca să se simtă și să se numească bogată.

Dacă familia aceasta înstărită în care nimeni nu trebuie să muncească va cheltui anual 3% din bogăția sa, înseamnă 68.000 de dolari de cheltuială pe an. Suma este cu 7.000 de dolari mai mare decât venitul mediu anual din Statele Unite. Așadar, viață americană puțin peste medie fără efortul de a te trezi dimineață ca să ajungi la muncă.

Desigur, pentru unii, o astfel de sumă poate părea o glumă chinuită, în vreme ce, pentru alții, bogăția nici măcar nu e un concept financiar. Pentru că, ne reamintesc ei, cea mai importantă aspirație umană e fericirea.

Și-aici intervine conversația despre legătura dintre una și alta: poate bogăția să furnizeze fericirea? Deci, cât de bogat trebuie să fii ca să fii fericit?

Singura certitudine de la care pornim e că sărăcia ne poate face insuportabil de nefericiți. O alta este că banii reprezintă principala cauză a anxietății în lumea modernă. Dar, dacă ar fi mai mulți, am fi fericiți? Aici, psihologii se împart în două mari tabere.

Pare-să că banii chiar pot cumpăra fericirea… dar până la un anume punct. Există o sumă minimă necesară la care banii pot topi anxietatea și pot genera fericire. “Bogații cu 2.27 de milioane de dolari” s-ar integra aici.

Ceea ce este foarte interesant este felul în care bogații se azi își semnalizează avuția și statutul.

În 1989, economistul Thorstei Veblen observa că tacâmurile de argint și corsetele erau semnătura bunăstării, a elitelor. Era o listă clară și scurtă de obiecte exclusiviste care marcau statutul social.

Mai mult de 100 de ani mai târziu, “consumul cospirativ de clasă” încă există în peisajele sociale, dar arată foarte diferit de cum arătau în vremea lui Veblen.

Există un flux de lux accesibil care a fost posibil grație producției în masă care a definit secolul 20, ca să nu mai vorbim, mai apoi, de impactul externalizării producției în China și de cultivarea piețelor emergente din țări cu forță de muncă și materiale ieftine. A venit și cavaleria grea – clasa de mijloc, care cerea imperativ mai multe produse la prețuri mai mici.

Și-atunci, când lingurița de argint și corsetul nu mai sunt semnăturile exclusive ale elitei, cu ce rămâne elita pentru a-și sublinia superioritatea socială?

Ei, bine, noile tacâmuri sclipitoare au fost înlocuite cu discursul despre lipsa de importanță a tacâmurilor sclipitoare. Despre inconsistența bunurilor materiale. Iar corsetul scump a fost înlocuit, deseori, cu niște jeanși tociți și cu un tricou jerpelit (dar ale cărori tociri și jerpeliri au fost, de regulă, foarte costisitoare).