Cui plătim factura pentru “Factură”

Cui plătim factura pentru “Factură”

Sumerienilor le datorăm, probabil, mult mai mult decât suntem pregătiți să acceptăm. La fel chinezilor sau grecilor antici.

Sau poate că suntem pregătiți, dar ne temem în ascuns să nu fim nevoiți, printr-un monumental și istoric absurd, să plătim facturi pentru tot ce a venit pentru și înspre omenire dinspre Mesopotamia și celelalte popoare ale lumii antice.

Că până și pentru factură am avea de plătit o factură tot sumerienilor.

Ar fi fascinant să ne imaginăm sumerianul care, acum 7000 de ani (plus-minus habar n-avem cât), scria primul document contabil de care știm. Nu era tocmai o factură, era mai degrabă o listă de cheltuieli și bunuri schimbate între doi oameni. Conține informații despre cine ce mai are de dat pentru ce a primit. Adică nu e chiar documentul de plată așa cum ar fi el emis astăzi, dar e întocmai esența facturii.

Și e destul de firesc că documentul acesta vine din același loc în care își au originile scrisul, matematicile și registrele. Și legile. Și credințele.

Primele activități contabilicești care seamănă cu ce știm noi acum sunt de prin secolul 15. Un italian, Luca Pacioli pe numele lui, avea să fie primul care tipărea un sistem de evidență contabilă. Cu “intrări” și “ieșiri”. A fost iar revoluție contabilă.

Ne grăbim și ajungem la primele programe de contabilitate din istorie. Adică ajungem prin secolul 19, când apar primele “mașinării” de profil. Mai fugim puțin prin timp și ajungem în 1955, când Marea Revoluție e gata: primul soft contabil vine oficial pe lume. Sigur, mai aveau să treacă decenii până ce firme oarecare și contabili obișnuiți să înceapă să foloseasă softuri, dar s-a întâmplat și asta. Schimbul de bunuri și servicii s-a digitalizat și cale de întoarcere clar nu mai e.

Una peste alta, miliarde de bani de toate felurile, culorile și consistențele au umblat de-o parte și de alta a schimburilor economice mari, mijlocii și mici. Asta, probabil, întru banala, dar totuși glorioasa noastră îndestulare din viața de zi cu zi.

Desigur, Epopeea Facturii poate ajunge și ea, ca orice epopee decentă, și în momente în care e nevoie de fapte legendare de eroism (sau de eroism legendar, cum doriți). Momentul care impune acte de mare vitejie este acela în care eroul poveștii emite pe bună dreptate o factură, iar antieroul n-o plătește. Că are alte planuri cu banii, că a uitat, că te miri ce. Iar de-aici pot începe mari necazuri. Unele epice. Dar aceasta poate fi, la rându-i, altă epopee pe care poți să o trăiești, cu chinurile cu care vine la pachet, sau pe care poți încerca să o ocolești cu RedBill.

PS Deși contabilitatea are niște mii de ani în spate, “factura” e simțitor mai recentă. Cuvântul e franțuzesc – „facture”, a fost inventat în secolul al XVI-lea și provine din latinescul „factura”, ceea ce înseamnă „a face”. Asta în vreme ce englezescul “invoice”, care e pe românește tot factură, se bizuie pe franțuzescul „envois” – a trimite, a expedia. Englezii au alt verb în factură. Așa, mai dinamic.