Am luat act de ultimele modificări și completări ale Legii nr. 31/1990 privind societățile, republicată, cu modificările și completările ulterioare, survenite prin Legea nr. 102/2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 2 iulie 2020, iar gândul m-a dus la ideea de „nebunie”, atât în ceea ce privește textele adoptate de legiuitor, cât mai ales în ceea ce privește „chinurile facerii” acestui act normativ, supus procedurilor de reexaminare în Parlament ca urmare cererii Președintelui României, respectiv, de neconstituționalitate urmare a solicitării Guvernului.

Și, pentru a nu greși și pentru a mă exprima corect, fără să jignesc pe cineva, am căutat pe https://dexonline.ro definiția termenului „nebunie”. Spre surprinderea mea nu am găsit o astfel de definiție. Am găsit, în schimb, câteva zeci de sensuri ale noțiunii de „nebun”, de la cele mai blânde, de genul „dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva”, „lipsit de rațiune”, „nesocotit”, „necugetat ”, etc., până la cele mai dure, de genul „(Om) care suferă de o boală mintală; alienat, dement”.

În acest context precizez că mă delimitez de ultimele asemenea sensuri și înțeleg să mă raportez la noțiunea de nebunie în cele mai nevinovate înțelesuri ale sale.

Nebunia a început prin 2017, când un grup de 34 de senatori și deputați, reprezentanți ai PSD, PNL, USR și ALDE, au înregistrat la Senat, ca primă cameră sesizată, propunerea de modificare și completare a Legii nr. 31/1990.

La data de 31.10.2017, propunerea legislativă a fost respinsă de către Senat.

La data de 06.11.2017, propunerea legislativă a fost înaintată și înregistrată la Camera Deputaților, care a avut calitatea de cameră decizională.

La data de 20.02.2018 propunerea legislativă a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaților.

– Potrivit art. 1 pct. 1 al propunerii legislative de modificare și completare a Legii nr. 31/1990, art. 14 al acestui act normativ urma să fie abrogat.

În forma atunci în vigoare, art. 14 din Legea nr. 31/1990 avea următorul conținut:

„Art. 14. – (1) O persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

(2) O societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.

(3) În caz de încălcare a prevederilor alin. (1) și (2), statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și orice persoană interesată poate cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăți astfel constituită.

(4) Pe baza hotărârii de dizolvare, lichidarea se va face în condițiile prevăzute de prezenta lege pentru societățile cu răspundere limitată”.

Rațiunea existenței unui asemenea articol în cuprinsul Legii nr. 31/1990 a fost justificată în mod constant, în doctrină, prin intenția legiuitorului de a limita abuzurile pe care un asociat unic le poate face atât în raporturile cu societatea cât și cu terții.

În cazul societății cu răspundere limitată, părțile sociale pot fi și numai ale unei singure persoane, „în calitate de asociat unic”, care exercită „drepturile și obligațiile ce revin, potrivit Legii, adunării generale a asociaților” și care poate fi și administrator, caz în care îi revin și competențele prevăzute de Lege pentru această calitate. E ca în fotbal: „El centrează, el dă cu capul”.

Este adevărat că dispozițiile art. 14 puteau fi, în parte, eludate, dar aceasta impunea o perfecționare a cadrului legal în materie și în nici un caz o abrogare a acestor norme, pe un asemenea considerent.

Pe cale de consecință, prin abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, o persoană fizică sau o persoană juridică poate fi asociat unic într-un număr nelimitat de  societăți cu răspundere limitată, iar o societate cu răspundere limitată poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană, fără ca Ministerul Finanțelor Publice, precum și orice altă persoană interesată să mai poată cere dizolvarea pe cale judecătorească a unei societăți astfel constituite.

Cui folosește o asemenea abrogare? În primul rând celor care doresc să se folosească de prerogativele pe care le oferă o societate cu răspundere limitată cu asociat unic, în dauna intereselor societății și/sau creditorilor ei.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic este un artificiu juridico ficțiune juridică, o „asociație” în care lipsește „altera pars”, adică cealaltă parte și care a atras după sine alte artificii juridice: în materia „contractului de societate”, a aplicării principiului „affectio societatis”, ori a „hotărârilor adunării generale” ca „acte de voință internă” ale societății sau chiar „inginerii financiare” în materia insolvenței etc.

Societatea cu răspundere limitată cu asociat unic, dincolo de contradicția de termeni remarcată de doctrina în materie este o inovație îndrăzneață care permite aplicarea principiului limitării răspunderii persoanei fizice pentru datoriile societății la patrimoniul acesteia și constituirea unui astfel de patrimoniu, separat de patrimoniul persoanei fizice, prin crearea unei ficțiuni juridice, o persoană juridică, subiect de drept distinct de subiectul care a creat-o” (s.n. D.D.).

– Potrivit art. 1 pct. 2 al propunerii legislative de modificare și completare a Legii nr. 31/1990, art. 17 alin.(1) din Legea societăților este „scurtat” prin eliminarea sintagmei „și declarația pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată”. Textul a fost modificat pentru a fi corelat cu măsura abrogării art. 14.

– Art. 17 alin.(3) din Legea societăților este „scurtat” și el, prin eliminarea prevederilor de la lit. b) și c), urmând ca la „înmatricularea societății și la schimbarea sediului social se va prezenta la sediul oficiului registrului comerțului documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social”, fără a mai fi necesar un certificat emis de organul fiscal competent, care să certifice „faptul că pentru imobilul cu destinație de sediu social nu a fost înregistrat un alt document ce atestă cedarea dreptului de folosință asupra aceluiași imobil, cu titlu oneros sau gratuit, ori existența altor contracte prin care s-a cedat dreptul de folosință asupra aceluiași imobil, după caz”.

Și dacă tot s-a dorit „să se umble” la text, ar fi fost logic să se facă și cuvenitele modificări, pe formă și pe fond, ale acestor dispoziții.

Astfel, în primul rând, sintagma „se va prezenta la sediul oficiului registrului comerțului documentul…” trebuia înlocuită cu sintagma „se va prezenta sau, după caz, se va transmite la oficiul registrului comerțului documentul…”.

În al doilea rând, sintagma „documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social”, în absența unor modificări sau completări corespunzătoare, urmează a fi interpretată în sensul că desemnează oricare dintre documentele enumerate de art. art. 69 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice privind modul de ținere a registrelor comerțului, de efectuare a înregistrărilor și de eliberare a informațiilor, aprobate prin Ordinul ministrului justiției nr. 2594/C/2008, respectiv:

– extras de carte funciară, în termen de valabilitate la depunere, dar nu mai vechi de 30 de zile;

– contract de vânzare-cumpărare;

– contract de donație în formă autentică;

– certificat de moștenitor;

– act notarial de ieșire din indiviziune sau de delimitare a proprietății;

– hotărâre judecătorească definitivă privind proprietatea sau folosința, ori uzufructul;

– hotărâre judecătorească definitivă de ieșire din indiviziune;

– proces-verbal de recepție a construcției;

– act de adjudecare a imobilului vândut în cadrul executării silite;

– contract de schimb;

– contract de închiriere (anterior recentelor modificări, contractul de închiriere între persoane juridice nu trebuia înregistrat la organul fiscal competent);

– contract de subînchiriere;

– contract de concesiune;

– contract de leasing imobiliar;

– contract de comodat;

– contract de uz;

– contract de uzufruct;

– certificat de rol fiscal/rol agricol în termen de valabilitate;

– orice alt act juridic care conferă dreptul de folosință, la alegerea solicitantului.

În al treilea rând este de reținut că „documentul care atestă dreptul de folosință asupra spațiului cu destinație de sediu social” trebuie să fie „înregistrat la organul fiscal din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a cărui circumscripție se situează imobilul cu destinație de sediu social”, indiferent dacă, în cazul contractelor de exemplu, părțile sunt persoane juridice sau persoane fizice.

– La data de 18.12.2019, legea a fost adoptată de Camera Deputaților și conținea dispoziții privind:

– abrogarea art. 14 și art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990;

– modificarea alin. (3) al art. 17 din Legea nr. 31/1990;

– completarea art. 17 din același act normativ, cu un alineat nou, alin. (6).

La data de 30.12.2019 Legea de modificare și completare a fost trimisă la Președintele României pentru promulgare.

Constatând o eroare gravă de tehnică legislativă, mai exact o necorelare vădită între abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 și menținerea textului nemodificat al art. 17 alin. (1) din același act normativ, dar și o serie de chestiuni de (in)oportunitate, Președintele României, în temeiul art. 77 alin. (2) din Constituție, a formulat, la data de 17.01.2020, cerere de reexaminare asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990.

Ca urmare a cererii de reexaminare, la data 08.04.2020, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 a fost adoptată de către Senat care, obligat fiind să recunoască grava eroare de tehnică legislativă, a modificat și textul art. 17 alin. (1) din Legea societăților.

La data de 23.04.2020, Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile a fost adoptată de Camera Deputaților (ca urmare a cererii de reexaminare), iar la 28.04.2020 a fost trimisă la Președintele României pentru promulgare.

Înainte de promulgare, la data de 04.05.2020 a fost formulată de către Guvernul României sesizarea de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990. În motivarea cererii de neconstituționalitate, Guvernul a invocat o serie de argumente pertinente, cum că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990 privind societățile este neconstituțională.

Textele constituționale invocate în susținerea obiecției de neconstituționalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității, ale art. 45 – Libertatea economică, ale art. 135 – Economia și ale art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană.

Prin Decizia nr. 372 din 17 iunie 2020, Curtea Constituțională a dispus:

1. Respingerea, ca inadmisibilă, a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3) ], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990.

2. Respingerea, ca neîntemeiată, a obiecției de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1) ] din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 sunt constituționale în raport cu criticile formulate”.

I. Înainte de a enumera motivele de fapt și de drept invocate de Curtea Constituțională în susținerea acestei decizii, consider util a face următoarele precizări:

Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege”.

În vederea exercitării acestor atribuții, în materie procedurală, Legea conține câteva norme, în art. 52 și următoarele, care se doresc a fi excepții de la dreptul comun [Capitolul V Reguli procedurale specifice activității Curții Constituționale]. De exemplu, potrivit art. 55 al acestui act normativ, „Curtea Constituțională, legal sesizată, procedează la examinarea constituționalității, nefiind aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului și nici cele privind recuzarea judecătorilor”.

Prin urmare, Curtea judecă după normele procedurale de drept comun, afară de excepțiile expres prevăzute de lege.

Art. 14 teza I din Legea nr. 47/1992 dispune că „procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale”.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, acesta „stabilește regulile de competență și de judecare a cauzelor …”.

Codul de procedură Civil, ca și Legea nr. 47/1992 nu recunosc, expressis verbis, valoarea de izvor de drept a precedentului judiciar.

Precedentul judiciar nu se regăsește nici în enumerarea „izvoarelor dreptului civil” de la art.1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil.

Cu toate cestea, în cauza de față, Curtea s-a pronunțat făcând aplicațiunea precedentului judiciar, fără o analiză pe fond a motivelor de fapt și de drept invocate de către Guvern.

În susținerea deciziei pronunțate în cauză, Curtea Constituțională a reținut, în principal, următoarele:

a. „Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanța de contencios constituțional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la același moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgență. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituție, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar potrivit art. 77 alin. (3) din Constituție, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare”.

„În privința legii adoptate ca urmare a admiterii cererii de reexaminare, în măsura în care un text legal nu a format obiectul reexaminării, el nu poate forma obiectul controlului de constituționalitate a legii reexaminate”.

Cu alte cuvinte, „nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate dispozițiile legale nereexaminate, și anume cele care nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare”. „Pot forma obiectul controlului de constituționalitate a priori numai dispozițiile legale supuse unor intervenții legislative în procedura de reexaminare”.

„În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale prevăzuți la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție formulează o obiecție de neconstituționalitate fără a contesta diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și cea inițială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32, Decizia nr. 386 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 17 iulie 2018, paragrafele 46 și 47, precum și Decizia nr. 389 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 27 iunie 2018)”.

„Curtea nu are competența de a controla constituționalitatea art. I pct. 1 din lege (n.n. D.D., Legea nr. 102/2020), text cu privire la care putea fi formulată o obiecție de neconstituționalitate în perioada 23 decembrie 2019-18 ianuarie 2020. Neformulându-se nicio obiecție de constituționalitate în perioada antereferită, subiectele de drept titulare ale dreptului de a sesiza Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție nu pot pune în discuție constituționalitatea acestui text în perioada consecutivă adoptării legii ca urmare a cererii de reexaminare formulate. Ele pot contesta doar constituționalitatea diferenței specifice dintre redactarea inițială a legii și cea ulterioară cererii de reexaminare. Existența unui raport de complementaritate între art. I pct. 1 și art. I pct. 2 din lege nu poate justifica exercitarea unui control de constituționalitate asupra celui dintâi”.

Curtea a mai reținut că „cererea de reexaminare a fost respinsă de Parlament, astfel că obiecția de neconstituționalitate, formulată în interiorul termenului de 10 zile, prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituție, nu mai putea viza decât critici de neconstituționalitate extrinsecă cu privire la procedura de adoptare a legii. În această etapă a promulgării, în condițiile art. 77 alin. (3) din Constituție, critici de neconstituționalitate intrinsecă puteau fi formulate numai în privința dispozițiilor legale reexaminate; or, în cazul de față, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare, nicio dispoziție legală nu a fost reexaminată, astfel încât nu puteau fi aduse critici de neconstituționalitate intrinsecă înseși dispozițiilor legale cuprinse în forma inițială a legii, anterioare cererii de reexaminare formulate. Astfel de critici puteau fi formulate în perioada 21 decembrie 2017- 9 ianuarie 2018, interval temporar care cuprinde dies a quo data trimiterii legii spre promulgare și dies a quem data expirării termenului ipotetic de promulgare (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, paragraful 33)”.

„Obiect al controlului de constituționalitate poate fi numai diferența specifică dintre redactarea legii adoptate la 18 decembrie 2019 și cea adoptată la 23 aprilie 2020”.

b. Cu privire la „obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 a fost formulată în termenul stabilit prin ipoteza a doua din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, cu referire la termenul de 10 zile de promulgare, conform art. 77 alin. (3) din Constituție, însă criticile de neconstituționalitate invocate nu vizează dispoziții legale care să fi fost supuse reexaminării. Prin urmare, în considerarea acestui aspect, care vizează sfera sa de competență, Curtea constată că nu a fost legal sesizată să soluționeze obiecția de neconstituționalitate formulată în privința acestor dispoziții (Decizia nr. 452 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 19 iulie 2018, paragraful 25, Decizia nr. 390 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 18 iulie 2018, paragraful 29, și Decizia nr. 391 din 6 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 26 iulie 2018, paragraful 25)”.

„Astfel, obiecția de neconstituționalitate care vizează critici de neconstituționalitate ce nu privesc nici adoptarea legii în procedura de reexaminare și nici dispozițiile legale introduse după reexaminare este inadmisibilă (Decizia nr. 532 din 18 iulie 2018, paragraful 26). În consecință, obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1, pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (3)], pct. 3 și pct. 4 din Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă”.

c. „Cu privire la art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, Curtea constată că Parlamentul s-a plasat în interiorul limitelor cererii de reexaminare, întrucât art. I pct. 2 din lege este o măsură de tehnică legislativă privind corelarea art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cu soluția de principiu cuprinsă în art. I pct. 1 al legii criticate – între acestea existând o relație ca de la cauză la efect -, iar criticile ce puteau fi formulate cu privire la acest din urmă text nu pot fi opuse în mod valid art. I pct. 2 [cu referire la art. 17 alin. (1)] din lege, având în vedere jurisprudența antereferită a Curții Constituționale. Textul criticat are un conținut tehnico-administrativ, întrucât se referă la actele necesar a fi depuse la autentificarea actului constitutiv al societății, și nu pune în discuție art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității, art. 45 – Libertatea economică, art. 135 – Economia și art. 148 – Integrarea în Uniunea Europeană, astfel că criticile formulate în privința acestuia sunt neîntemeiate”.

II. În dezacord cu soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 372 din 17 iunie 2020, doi dintre membri plenului Curții au formulat opinie separată, căreia mă raliez și eu.

Potrivit autorilor opinie separate, din punct de vedere procedural, obiecția de neconstituționalitate cu privire la Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 era admisibilă pentru că a fost formulată înainte de promulgarea legii și viza texte care „au suferit un eveniment legislativ în procedura de reexaminare” în sensul dat acestei expresii de jurisprudența Curții Constituționale.

Pe fond, susțin autorii opiniei separate, „obiecția trebuia admisă întrucât abrogarea art. 14, a tezei finale a alin. (1) din art. 17, a alin. (4) al art. 17, precum și adăugarea alin. (6) la art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravin obligațiilor ce revin statului român pentru realizarea unei economii de piață în baza art. 135 din Constituție, precum și obligațiilor pe care statul și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituție.

În motivarea opiniei separate, autorii acesteia susțin următoarele:

În principiu:

1.1. Termenele prevăzute de art. 77 din Constituție „sunt termene incerte, (…)”, „care vizează raporturile dintre Președintele României și Parlament”, și „nu pot fi transformate pretorian în termene de natură procesuală relevante pentru sesizarea Curții Constituționale” și nici „nu pot căpăta natură juridică diferită după cum sunt aplicate, respectiv: în raporturile interinstituționale dintre șeful statului și legiuitor să fie termene de promulgare a legii, iar în fața Curții Constituționale să devină termene „ipotetice” de decădere ce determină inadmisibilitatea sesizărilor de neconstituționalitate”.

1.2. Potrivit art. 146 lit. a) din Constituție „jurisdicția constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea lor, indiferent când va avea loc această promulgare”. „Rațiunea acestei prevederi constituționale” a fost aceea „de a preciza competența jurisdicției constituționale ratione materiae” și nu de a „stabili termene procedurale pentru activitatea Curții Constituționale”. „Declanșarea unor proceduri constituționale de verificare a constituționalității legii înainte de promulgare nu poate fi supusă unor termene de decădere alese arbitrar ci, așa cum a statuat Curtea Constituțională anterior, într-o jurisprudență constantă, unica limitare este aceea ca legea să nu fi fost promulgată de Președintele statului la data înregistrării sesizării la instanța de contencios constituțional”.

1.3. „Termenele de 5, respectiv 2 zile stabilite la art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, și preluate în regulamentele de funcționare ale celor două Camere parlamentare nu sunt incluse în termenele constituționale de promulgare a legii, ci constituie termene de protecție pentru titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale”, nu sunt „termene de decădere”, iar nerespectarea lor nu atrage vreo altă „sancțiune juridică”. În mod constant, arată autorii opiniei separate, Curtea Constituțională a afirmat că „în exercitarea controlului de constituționalitate esențial este ca legea să nu fi fost promulgată la data înregistrării la Curtea Constituțională” „și nu respectarea strictă a termenelor de 5, respectiv 2 zile”.

1.4. „Prin urmare, nici Constituția, nici legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale nu au stabilit alte termene de decădere din dreptul de a sesiza jurisdicția constituțională decât cel incert evocat prin referirea la promulgarea legii de către Președintele României [din art. 146 lit. a) din legea fundamentală]”, iar „sesizările adresate Curții Constituționale în interiorul acestui termen incert, de promulgare a legii, sunt admisibile” (s.n. D.D.).

În speță:

Autorii opiniei separate afirmă că „a considera că abrogarea art. 14 din lege a operat anterior cererii de reexaminare și nu ar mai putea face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate ulterior finalizării cererii de reexaminare neagă realitatea obiectivă conform căreia chiar abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a constituit obiectul cererii de reexaminare, motiv pentru care, începând cu data de 23 aprilie 2020, art. 14 din Legea nr. 31/1990 și evenimentul legislativ care constă în reexaminarea de către Parlament a abrogării acestui articol pot face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate atâta vreme cât legea nu a fost promulgată”.

Prin urmare „obiecția de neconstituționalitate cu privire la Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990 era admisibilă în ansamblul său, adică inclusiv cu privire la art. 14 din Legea nr. 31/1990, atâta vreme cât ea a fost formulată înainte de promulgarea legii” (s.n. D.D.).

2.1. Pe fond, „obiectul sesizării de neconstituționalitate în prezenta cauză l-a constituit Legea pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990, mai precis o lege prin care a fost suprimată una dintre garanțiile de integritate referitoare la constituirea societăților cu răspundere limitată”. Mai exact, art. 14 din Legea nr. 31/1990, care prevedea ca o persoană să dețină calitatea de asociat unic numai într-o singură societate cu răspundere limitată a fost abrogat.

Abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 a făcut obiectul unei cereri de reexaminare din partea Președintelui României, dar Parlamentulprocedând la reexaminarea legii „a validat din nou abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 și a procedat și la alte modificări ale legii (s.n. D.D.) pentru a realiza ceea ce Curtea Constituțională a considerat a fi corelări de tehnică legislativă cu art. 17 din Legea nr. 31/1990, respectiv:

– a eliminat obligația depunerii unei declarații pe propria răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată la înființarea acesteia [art. 17 alin. (1)];

– a eliminat interdicția ca numărul societăților care funcționează în același imobil să nu depășească numărul de încăperi/spații distincte obținute prin partajare [art. 17 alin. (4)];

– a eliminat mecanismul de verificare a sediului unei societăți cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăți sau la schimbarea sediului său social [art. 17 alin. (3)];

– iar prin adăugarea alin. (6) la art. 17 a modificat Legea nr. 196/2018 prin eliminarea în mod explicit a obligației existenței unui aviz din partea asociațiilor de proprietari atunci când se ajunge la schimbarea destinației imobilelor colective cu regim de locuință”.

Noul proces legislativ realizat de Parlament în urma cererii de reexaminare a legii, limitat doar la prevederile care au făcut obiectul cererii de reexaminare (art. 14 din Legea nr. 31/1990) și extins de Parlament numai cu privire la prevederi care impun corelări de tehnică legislativă (art. 17 din Legea nr. 31/1990), a dat naștere unui nou drept de sesizare a Curții Constituționale, ce a fost valorificat în termen în prezenta cauză de Guvernul României” (s.n. D.D.). «Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins sesizarea Guvernului pentru o cauză de inadmisibilitate care nu a vizat propriu-zis termenul în care a fost făcută sesizarea, ci obiectul controlului de constituționalitate” pe motiv „că obiecția nu s-a referit exclusiv la „diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și varianta redacțională inițială a legii”. Obiectul sesizării de neconstituționalitate „a vizat și necesara corelare cu art. 14 din Legea nr. 31/1990, prin raportare la care Parlamentul a realizat corelările de tehnică legislativă. Or, corelările de tehnică legislativă nu ar fi fost posibile dacă art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu ar fi fost avut în vedere de procedura de reexaminare».

2.2. În jurisprudență sa constantă, «Curtea Constituțională a statuat că nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate numai dispozițiile legale care „nu au suferit niciun eveniment legislativ în procedura de reexaminare”». În prezenta cauză s-a argumentat în sensul că art. 14 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogat încă înainte de reexaminarea legii, iar teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a fost abrogată în urma corelărilor de natură tehnică realizate în cadrul reexaminării. De aceea s-a susținut că art. 14 nu poate face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate în această etapă a procedurii legislative, în vreme ce art. 17 alin. (1) a fost invocat în sesizare doar pentru a permite atacarea art. 14, lucru care ar fi fost nepermis. În mod tendențios („explicit” spun autorii opiniei separate) «a fost invocat precedentul (s.n. D.D.) creat prin Decizia nr. 975/2010 pentru a se justifica respingerea ca inadmisibilă a sesizării Guvernului, cu motivarea că nu pot forma obiect al controlului de constituționalitate decât acele dispoziții legale care reprezintă „diferența specifică dintre varianta redacțională a legii reexaminate și varianta redacțională inițială a legii”».

2.3. Or, tocmai abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, remarcă autorii opiniei separate, «a fost obiectul principal al cererii de reexaminare și, prin urmare, a constituit obiectul procedurii de reexaminare, astfel încât este greu de înțeles de ce abrogarea art. 14 din Legea nr. 31/1990 nu putea fi considerată „un eveniment legislativ în procedura de reexaminare” pentru a putea face obiectul unei sesizări de neconstituționalitate». „De altfel, așa cum se arată și în opinia majoritară, tocmai pentru corelarea cu această abrogare a fost abrogată și teza finală din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 în cadrul procedurii de reexaminare și au fost operate toate celelalte modificări ale art. 17 din Legea nr. 31/1990”.

«Acest fapt justifică pe deplin sesizarea Curții Constituționale cu „evenimentul legislativ din procedura de reexaminare” care privește ambele prevederi din Legea nr. 31/1990, adică atât art. 14, cât și art. 17 din lege. În plus, „diferența specifică” dintre varianta redacțională inițială a legii și varianta redacțională a legii reexaminate constă tocmai în faptul că art. 14 și unele teze ori alineate ale art. 17 din Legea nr. 31/1990 lipsesc. Deci și acesta era un argument tot în favoarea admisibilității obiecției de neconstituționalitate».

2.4. Este adevărat că «„în Decizia nr. 975/2010, Curtea Constituțională a stabilit că nu pot face obiect al unei sesizări de neconstituționalitate prevederi ale legii care nu au fost niciodată abordate („nu au suferit niciun eveniment legislativ”) în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituție, adică nu au fost contestate anterior deloc în cadrul unei sesizări de neconstituționalitate referitoare la aceeași lege.” În considerentul II.2. paragrafele A 5 și 6 din acea decizie arată, însă, „expressis verbis” că: „Or, în procedura reexaminării reglementată de art. 147 alin. (2) din Constituție, Parlamentul nu are competența constituțională de a modifica prevederile legale constatate ca fiind constituționale, ci va putea numai să pună de acord prevederile neconstituționale cu decizia Curții Constituționale; desigur, așa cum s-a arătat mai sus, Parlamentul poate modifica și alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispozițiile declarate ca fiind neconstituționale. Prin urmare, „alte îmbunătățiri” ce ar viza legea criticată se pot face numai prin alte legi sau ordonanțe de modificare și completare.

Astfel, în condițiile în care critica autorilor obiecției de neconstituționalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării (s.n.) în sensul art. 147 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că obiecția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, și anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare».

2.5. Prin urmare, remarcă autorii opiniei separate din prezenta cauză „sesizarea de neconstituționalitate din acea cauză (Decizia nr. 975/2010) viza prevederi ale legii care nu numai că nu fuseseră modificate în urma reexaminării, dar nu făcuseră nici măcar obiectul reexaminării, ceea ce nu este cazul în prezenta speță. În cazul art. 14 din Legea nr. 31/1990 chiar acest articol fusese obiectul reexaminării și, pe cale de consecință, sesizarea era admisibilă cu privire la acest capăt de cerere”.

3.1. Pe fond, autorii opiniei separate consideră „că abrogarea art. 14 și a unor alineate ori teze din art. 17 din Legea nr. 31/1990 contravine obligațiilor ce revin statului pentru realizarea unei economii de piață în baza art. 135 din Constituție, precum și obligațiilor pe care statul și le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană în baza art. 148 din Constituție. Guvernul a invocat neconstituționalitatea abrogării tezei finale din art. 17 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, inclusiv prin raportare la art. 14 din aceeași lege, întrucât se creează un cadru normativ eliptic, ce nu mai asigură efectele scontate prin interdicția de înființare a unui număr nelimitat de societăți cu asociat unic, anume disciplina economică, transparentizarea mediului de afaceri și combaterea evaziunii fiscale, toate obiective urmărite și de reglementări relevante din cadrul Uniunii Europene”, fapt ce conduce la nerespectarea art. 45, art. 135 și art. 148 alin. (2) din Constituție”. Același gen de argumente au fost aduse de autorul excepției de neconstituționalitate, „și în susținerea că și intervenția legislativă realizată asupra art. 17 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, care viza abrogarea interdicției ca numărul societăților care funcționează în același imobil să nu depășească numărul de încăperi/spații distincte obținute prin partajare, corelat cu modificarea art. 17 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în sensul eliminării mecanismului de verificare a sediului unei societăți cu răspundere limitată la înmatricularea unei societăți sau la schimbarea sediului său social”. „De asemenea, intervenția asupra Legii nr. 196/2018 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari și administrarea condominiilor utilizează o tehnică legislativă mai puțin inspirată și slăbește suplimentar garanțiile de integritate pentru mediul de afaceri din România, riscând să afecteze și dreptul de proprietate al persoanelor asociate în cadrul condominiilor”.

Autorii opiniei separate mai rețin că Guvernul a invocat „și că toate aceste garanții de integritate existau în Legea nr. 31/1990 încă de la adoptarea sa în varianta inițială, iar conținutul normativ al actualelor art. 14 și 17 din această lege a fost validat anterior de jurisdicția constituțională, în Decizia nr. 232/2004, întrucât a fost considerat o expresie a prevederilor art. 135 din Constituție.

3.2. Aceiași autori consideră „că prin abrogarea interdicției de a înființa un număr nelimitat de societăți cu asociat unic de către aceeași persoană legiuitorul a nesocotit obligațiile care revin României în calitate de stat membru al Uniunii Europene și pe care constituantul român – spre deosebire de alte puteri constituante din Uniunea Europeană – a înțeles să le consacre și în Legea fundamentală în cadrul art. 148. În plus, prin această abrogare statul abdică de la obligația sa de a asigura un cadru juridic stabil și predictibil pentru desfășurarea și spălare a banilor (art. 135 din Constituție)”.

În concluzie, pentru motivele de mai sus, autorii opiniei separate își exprimă convingerea „că obiecția de neconstituționalitate formulată de Guvernul României era admisibilă, iar pe fond se impunea a fi admisă, cu consecința constatării neconstituționalității Legii pentru modificarea și completarea Legii societăților nr. 31/1990”.

Dar „nebunia” nu se oprește aici, pentru că abrogările, modificările și completările Legii nr. 31/1990, prin Legea nr. 102/2020, abia încep să-și producă adevăratele efecte, din păcate negative[26].

De lege ferenda:

Este incontestabil că, mai ales în ultima perioadă, Curtea Constituțională a României a devenit obiectul unor numeroase controverse, de natură politică, socială sau juridică. I se reproșează, de pildă, că este constituită pe criterii politice, că membrii săi au salarii uriașe, pensii „nesimțite” și condiții discriminatorii de pensionare, că li se permite cumularea mai multor funcții, precum și cumularea veniturilor de natură salarială cu pensia, că soluțiile pronunțate sunt tot mai des criticabile/criticate, inclusiv din „interior” pe calea opiniei separate etc.

Una dintre principalele cauze o constituie, în opinia mea, Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Este unanim acceptat că actele normative (deci și Legea nr. 47/1992) reglementează relațiile economice și sociale (inclusiv juridice) dintr-un anumit domeniu (în speță, domeniul contenciosului constituțional). Având în vedere caracterul dinamic al acestor relații, normele juridice care le reglementează trebuie puse în acord cu ele pentru că, altfel, normele s-ar putea transforma în adevărate bariere în calea dezvoltării unor asemenea relații, care ar putea conduce la disensiuni sociale majore.

Legea nr. 47/1992 are respectabila vârstă de 28 de ani și este ușor de observat că o parte dintre dispozițiile sale au intrat deja în contradicție cu realitatea românească actuală și, pe cale de consecință necesită intervenția unui/unor evenimente legislative.

Nu este atributul meu să fac o nouă Lege pentru organizarea și funcționarea Curții Constituționale și nici să fac, formal, modificări sau completări ale unor dispoziții ale prezentei legi.

În virtutea dreptului la opinie, recunoscut prin Constituție, îmi îngădui numai câteva idei pentru perfecționarea cadrului legislativ privind organizarea și funcționarea contenciosului constituțional:

– Instituirea unui sistem structurat pe două nivele de jurisdicție;

– Promovarea magistraților constituționali numai pe criterii strict profesionale;

– Reducerea mandatului judecătorilor constituționali la 2-3 ani, cu posibilitatea de prelungire pe perioade similare, pe aceleași (sau alte) criterii profesionale;

– Eliminarea discrepanțelor vădite față de alte categorii socio-profesionale, în materie de salarizare și pensionare;

– Instituirea unor reguli care să limiteze posibilitatea magistraților constituționali să se pronunțe în propriile cauze;

– Dimensionarea corectă și controlabilă a personalului auxiliar.

Aștept inițiativa legislativă în acest sens a cel puțin 34 de parlamentari PSD, PNL, USR și ALDE!

Un articol semnat de Dumitru Dumba, avocat, publicat de Universul Juridic.

Despre Termene.ro

Termene.ro este o companie înființată în anul 2014 din dorința de a permite companiilor identificarea oportunităților de afaceri și evaluarea corectă a riscurilor pentru afaceri mai prospere, oferind o platformă intuitivă și foarte ușor de utilizat. Peste 50.000 de companii au acces zilnic la platforma completă care oferă informații actualizate în timp real despre datele financiare și juridice ale firmelor din România.

Distribuie mai departe