Pot fi executate silit sau nu „monumentele istorice”?

Se poate vinde sau nu, în procedura de executare silită, un imobil încadrat în lista monumentelor istorice?

 

Partea I. Practica

Conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, proprietarii, persoane fizice sau juridice de drept privat, care intentionează să vândă monumente istorice, transmit serviciilor publice deconcentrate ale Ministerului Culturii și Cultelor (Ministerul Culturii) înștiințarea privind intenția de vânzare, însoțită de documentația stabilită prin Ordin al ministrului culturii și cultelor.

 

Termenul prevăzut de art. 4 alin. (7) din Legea nr. 422/2001, respectiv termenul de 25 de zile, începe să curgă de la depunerea unei înștiințări despre vânzarea iminentă ce va avea loc în executarea silită, însoțită de documentele aferente, la registratura Ministerului Culturii.

 

În practică, se observă, în mod frecvent, faptul că instituția abilitată pur și simplu se poziționează, în pasivitate totală, refuzând să emită vreun raspuns, fie în vederea exercitarii dreptului de preemțiune, fie în vederea neexercitarii acestuia.

 

Menționam că, din punctul nostru de vedere, acel termen de decădere are ca efect pierderea dreptului subiectiv însuși; acest termen nu poate fi suspendat sau întrerupt și este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

 

Drept urmare, considerăm că termenul de 25 de zile prevăzut de Legea nr. 422/2001 în care Ministerul Culturii și Cultelor ar trebui să formuleze un răspuns – termen prevăzut de art. 4 din Legea nr. 422/2001 – este un termen imperativ și de decadere.

 

Conform prevederilor art. 4 alin. (8), în cazul în care Ministerul Culturii  sau serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii nu își exercită dreptul de preemțiune în termenul prevăzut la alin. (7), acest drept se transferă de drept și automat autorităților publice locale, care îl pot exercita în maximum 15 zile.

 

Autoritățile Publice Locale au dreptul să exercite, la rândul lor, dreptul de preemțiune cu privire la valorificarea imobilului doar înăuntrul termenului specific de 15 zile.

 

Tot în practică s-a observat faptul că Autoritatile Publice Locale au o interpretare proprie asupra acestor termene, considerand ca nu sunt obligate să se încadreze în termenul specific de 15 zile, cât timp Ministerul Culturii nu și-a exercitat la rândul său, în vreun fel, dreptul, chiar cu depășirea flagrantă a termenului anterior de 25 zile.

 

Opinia noastră este aceea că, deși atât termenul de 25 zile acordat Ministerului Culturii, cât și termenul de 15 zile acordate Autorităților Publice Locale (Primăriile) sunt termene imperative și de decadere, inerția instituțiilor statului este așa de mare încât aproape întotdeauna aceste termene sunt depășite, cu consecința că Autoritățile Publice Locale (Primăriile) adoptă aceeași tactică, refuzând să exercite sau nu  dreptul de preemțiune, generând practic un blocaj al transferului imobilului.

 

Aceasta situație nu ar trebui îmbrățișată și susținută, în special prin raportare la procedura execuțională, al cărei specific este tocmai elementul celerității valorificării activelor debitorilor.

 

Partea a II-a. Teoria

În corespondența purtată cu insituțiile implicate, s-a observat, de regulă, că se invocă textele de lege din Legea Monumentelor Istorice, excluzând aplicarea tuturor celorlalte texte ce reglementează materia preempțiunii, respectiv a situației că ne aflăm într-o executare silită imobiliară și nu în prezența unei vânzări guvernate de dreptul comun.

 

În mod constant, se ignoră de către cei care sunt titularii dreptului de preemțiune (a) atât întinderea termenului legal prevăzut de Legea nr. 422/2001, cât și (b) natura transmisiunii proprietății, care nu este vânzare amiabilă (contract de vânzare autentic), ci valorificare în executare silită, prin urmărire silită imobiliară, finalizată cu proces-verbal și act de adjudecare, ambele care trebuie contestate înăuntrul termenului legal, dacă este cazul.

 

În materia dreptului de preempțiune, dispozițiile art. 123 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil precizează urmatoarele:

„Art. 123 – (1) De la data intrarii în vigoare a Codului civil, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în vigoare la această dată se completează cu dispozițiile art. 1730–1740 din Codul civil.”

 

Iar potrivit art. 1738 Cod Civil:

„Exercitarea dreptului de preempțiune în cadrul executării silite

În cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la vânzare silită cu autorizarea judecătorului-sindic, dreptul de preempțiune se exercită în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.”

 

Legea Monumentelor istorice constituie izvorul dreptului de preempțiune sub aspect material (care ar putea fi legal sau convențional, în cazul monumentelor istorice executate silit, legal), dar sub aspectul procedurii, aceasta se referă numai la contractele de vânzare, nu și la executarea silită însăși.

 

Singurele texte referitoare la modalitatea de exercitare, în caz de executare silită, sunt cele din Codul de Procedură Civilă și Codul Civil.

În opinia noastră, textele din Codul de Procedură Civilă (în continuare CPC), aplicabile sunt dispozitiile de la art. 847 și art. 848 CPC (stingere drept de preempțiune).

Art. 847 – Procesul-verbal de licitație

(1) Executorul va întocmi un proces-verbal despre desfășurarea și rezultatul fiecărei licitații, care va cuprinde:

(…)

 Art. 848 – Stingerea dreptului de preempțiune

Titularul unui drept de preempțiune care nu a participat la licitatie nu va mai putea să își exercite dreptul după adjudecarea imobilului.

 

Concret, în cursul procedurii, executorul judecătoresc inițiază practic procedura exercitării dreptului de preemțiune al statului cu privire la imobilul ce va fi valorificat transmițând o  înștiințare (cu anexe) către Ministerul Culturii, moment ce marchează (a) începerea curgerii termenului de 25 zile, respectiv al nașterii dreptului de preempțiune al Ministerului Culturii și (b) declanșarea ulterioară, dar de cele mai multe ori inevitabilă, a termenului de 15 zile acordat Autoritatilor Publice Locale, respectiv al nașterii dreptului de preempțiune al acestora din urmă.

 

Trebuie menționat că față de specificul executării silite, actele de executare silită sunt acte emise pe baza încuviințării instanței de executare, în regim de putere publică, atestând situația de fapt și efectele juridice corespunzătoare.

 

De altfel, este evident că nicăieri în procedura execuțională, „vânzătorul”, adică debitorul executat silit, nu va interacționa direct cu Ministerul Culturii sau Autoritatile Publice Locale, cum prevăd normele din Legea Monumentelor Istorice, tocmai în considerarea faptului că suntem în prezența unei executări silite.

 

Așadar, apreciem că încetarea dreptului de preempțiune al statului operează 1) fie efectul împlinirii termenului de decădere în care trebuia să fie exercitat – 25 sau 15 zile, după caz, fără ca el să fie exercitat sau exprimată voița de neexercitare 2) fie ca efect al textului special de la art. 848 CPC, aplicabil în cazul executării silite care reprezintă o cauză legală de încetare a aceluiași drept de preempțiune, independent de pct. 1.

 

În concluzie, și dacă ar fi să ignorăm împlinirea termenului de exercitare al dreptului de preemțiune, cum este cazul de multe ori în practică, oricum dreptul de preempțiune poate înceta prin efectul special al prevederilor art. 848 CPC, chiar în mod autonom.

 

Un articol scris de Eduard Peticaru, executor judecătoresc, publicat de Universul Juridic.

 

Citește și: Metoda ”evadării” unui debitor din procedura de executare silită

Te-ar putea interesa și:

• Executarea silită a părților sociale
• Executarea silită a bunurilor mobile și sechestrul asigurator
• Contestația la executare silită

 

Dacă ți pe par utile informațiile de pe blogul Termene și vrei să afli când publicăm un nou articol, te poți abona la newsletterul nostru săptămânal.

 

Vreau să primesc newsletter-ul