Declarația dată de martor în proces este cea mai slabă, subiectivă și vulnerabilă premisă pe care poate fi construit un „dosar penal”.
Relativitatea declarațiilor, indiferent de rolul pe care îl joacă declarantul în procesul penal, sunt determinate în egală măsură de prevederile procedurale, de subiectivismul mai mic sau mai mare al organelor de cercetare/urmarire și, cel mai important, de modul în care creierul uman înregistrează, stochează și gestionează amintirile.

Cum poți ajunge din martor în suspect?

Despre declarația în sine prin prisma prevederilor legislative și a consecințelor nefaste ce se pot repercuta asupra declarantului:
Persoana audiată, indiferent de calitatea pe care o deține (martor, suspect, inculpat, etc) are dreptul de a-și schimba declarația pe parcursul procesului.
Nu există o „limită” a cuantumului din declarație pe care cel ce declară o poate schimba. O persoană care a oferit astăzi o declarație 100% „albă” are dreptul ca mâine să dea o alta, 100% „neagră”.
Este adevărat că în realitate acest lucru nu se întâmplă aproape niciodată, martorul temându-se să nu devină la rândul lui învinuit/inculpat într-un proces în care este acuzat de mărturie mincinoasă. Acest lucru nu înseamnă că nu are dreptul de a își modifica declarația total.
De asemenea, temându-se să nu „supere” organul de cercetare/urmărire, martorii susțin în general, pe întreg parcursul procedurii judiciare, mare parte din ce au declarat la prima audiere. Nu mai contează dacă ceea ce au enunțat inițial coincidea cu adevărul factual sau nu. Odată intrat în angrenajul judiciar, martorul realizează faptul că, mai important decât înfăptuirea justiției este să se protejeze pe sine.
Mai mult, ultimul lucru pe care și-l dorește un cetățean normal este să fie martor sau denunțător într-o cauză penală. Dincolo de faptul că suntem o societate în care nu a fost cultivată niciodată ideea că a ajuta la înfăptuirea justiției reprezintă atât o obligație legală, cât și o îndatorire civică, instituția protecției martorilor, cât și cea a „denunțătorului care negociază” o pedeapsă mai blândă în schimbul informațiilor oferite s-au dovedit total ineficiente, chiar păguboase pentru cei care au crezut în funcționarea lor.
De cele mai multe ori, anchetatorul nu rezistă tentației de a îl dirija pe declarant, mai mult sau mai puțin subtil, spre ceea ce vrea să audă. Indiscutabil, nu există anchetator și nici judecător 100% obiectiv, pentru ca nu sunt niște mașini, sunt oameni. Un anchetator experimentat poate însă conduce relativ ușor un declarant, mai ales dacă acesta nu posedă rutina declarațiilor, spre a declara că a văzut și lucruri care nu s-au întâmplat în realitate.

Mărturia la proces. Creierul poate să ne joace feste

Despre modul în care mintea umană normală gestionează amintirile se pot spune enorm de multe lucruri aparent șocante, deoarece converg în sensul că foarte frecvent ne amintim deformat evenimentele, le completăm cu detalii din situații similare. Ne putem minți și convinge pe noi înșine că anumite lucruri nu s-au întâmplat sau ne putem crea amintiri despre evenimente la care nu am fost prezenți.
Din păcate (sau din fericire) toate enunțurile următoare au fost demonstrate științific:
Creierul modifică tot timpul amintirile, acestea nu sunt scrise pe o foaie de hârtie. În funcție de scopul și de importanța pe care le conferim respectivei amintiri, de sugestiile pe care le primim în timp referitoare la respectivul eveniment, amintirea poate fi îmbunătățită sau cenzurată. Un exemplu banal în acest sens îl reprezintă redarea repetată a relatării unui eveniment care ne conferă o relativă poziție de superioritate. Cu cât povestim mai mult un eveniment care ne poziționează într-o postură superioară din punctul nostru de vedere, cu atât avem tendința să adăugăm, să hiperbolizăm ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Cu cât ne depărtăm mai mult în timp de momentul producerii unui eveniment cu atât ne amintim mai puține detalii. Dacă cineva ne povestește ceva acum și suntem puși să reproducem ce am auzit peste 30 de minute, ne vom aminti maxim 40% din ce am auzit.
De fiecare dată când repovestim ceva, redăm ultima noastră impresie despre acel lucru, nu evenimentul real. În funcție de contextul în care se produce respectiva relatare, creierul „reînnoiește” practic informația, distanțându-se din ce în ce mai mult de ceea ce s-a întâmplat în realitate. Din acest punct de vedere, anormală, regizată, pare mai degrabă o declarație care, indiferent de câte ori este reluată, nu suferă nicio modificare.

Mărturia în procesul penal. Amintirile pot fi deformate

Pentru a se proteja, creierul deformează anumite amintiri, mai ales pe cele traumatice, sau pur și simplu le dezactivează, le uita. Acesta este, dacă vreti, un proces similar comei în care organismul nostru intră voluntar pentru a nu recepta o durere fizică prea intensă. Procesul de „scoatere din uz” a amintirilor traumatizante se intensifică mai ales dacă între momentul producerii evenimentului relatat și relatarea în sine individul suferă alte traume fizice și/sau psihice.
Nu în ultimul rând, în anumite condiții, este posibil să ne amintim lucruri care nu s-au întâmplat în realitate. Celebrul psiholog elvețian Jean Piaget a declarat în nenumărate rânduri că, până în adolescență târzie, a avut o amintire care uimea prin acuratețea descrierii și a detaliilor, însă respectivul eveniment nu se întâmplase niciodată. Situația îi fusese povestită în copilărie de către bona de atâtea ori, încât ajunsese să creadă că trăit-o cu adevărat.
Pe de altă parte, este la fel de adevărat faptul că un martor în proces care posedă cunoștințe aprofundate despre formarea și gestionarea amintirilor poate manipula, la rândul lui, organele de cercetare/urmărire și chiar instanță de judecată.

Martorul în proces. Un instrument inexact

Concluzionând, este evident că o declarație de martor se prezintă sui generis drept: subiectivă, inexactă, relativă, vulnerabilă, demontabilă, toate aceste caracteristici fiind demonstrate științific.
Adaugând la acestea prezumția de nevinovăție și principiul enunțat prin adagiul „in dubio pro reo” (în traducere aproximativă: „îndoiala profită învinuitului”), un caz penal construit în principal pe declarația unui martor în proces se prezintă drept nefundamentat și supus arbitrariului și subiectivismului.
Pentru a putea aprecia optim „cantitatea de adevăr” dintr-o declarație ar trebui ca acest lucru să fie realizat de specialiști în psihologie și medicina, nicidecum de către magistrați.
 

Despre Termene.ro

Termene.ro este o companie înființată în anul 2014 din dorința de a permite companiilor identificarea oportunităților de afaceri și evaluarea corectă a riscurilor pentru afaceri mai prospere, oferind o platformă intuitivă și foarte ușor de utilizat. Peste 50.000 de companii au acces zilnic la platforma completă care oferă informații actualizate în timp real despre datele financiare și juridice ale firmelor din România.

Distribuie mai departe